În fiecare dimineață, la 4:30, Clara Dascălu ajungea la „Alb și Grâu”, o brutărie din Brașov. La cei 33 de ani ai săi, era cunoscută pentru prăjiturile delicioase pe care le făcea – și pentru gesturile de bunătate pe care le oferea în tăcere. Înainte de a deschide magazinul, lăsa mereu un rulou cald cu scorțișoară, o cafea neagră și un bilețel cu mesajul „Îți doresc o dimineață liniștită” pe o bancă de lângă stația de autobuz. Acolo stătea zilnic un bărbat tăcut, cu părul grizonat. Nu ceruse niciodată nimic, iar ea nu-l întrebase cum îl cheamă. Dar, zi de zi, fără să lipsească, Clara îi aducea micul dejun. Unii dintre colegii ei își dădeau ochii peste cap.
— Aruncă mâncarea pe geam, spunea unul.
— O să profite cineva de ea, murmura altul.
Dar Clara nu se oprea. Nu o făcea pentru laude sau aplauze, ci pentru că refuza să se prefacă că nu vede un om pe care ceilalți îl ignorau.
Când brutăria a fost cumpărată de noi proprietari, aceștia i-au spus: — Unii clienți se simt stânjeniți văzând un om al străzii în apropiere. Poate ar fi mai bine să donezi direct unui adăpost?
Clara doar a încuviințat din cap și a început să vină chiar mai devreme – ca să nu o vadă nimeni când lăsa pachetul.
Credea că nimeni nu observase. Până într-o zi, când o casieriță a șoptit:
— Ea îl hrănește de ani întregi pe omul acela.
Iar un client a spus cu voce tare:
— Săraca… chiar crede că schimbă ceva.
Clara nu a răspuns. A continuat să frământe aluatul. Nu făcea asta pentru validarea altora. Credea sincer că trebuie să vezi oamenii pe care ceilalți aleg să-i ignore.
— Ești prea sensibilă, îi spunea mama.
Dar Clara era convinsă că bunătatea crește cu cât o dăruiești mai mult.
Logodnicul ei, Bogdan, o înțelegea.
— Tu nu doar coci pentru oameni, îi spunea el. Tu chiar îi vezi.
Pe măsură ce se apropia nunta, Clara a comandat tortul de la brutărie și a invitat pe toată lumea. Cu două zile înainte, a primit o scrisoare adusă personal.
„Mâine voi veni – nu pentru tort, ci ca să răsplătesc un gest de bunătate.”
Scrisul îi părea familiar, dar nu-l putea plasa. În ziua nunții, și-a aruncat privirea asupra invitaților – familie, colegi, nepoatele lui Bogdan… Și atunci l-a zărit. Stătea la intrarea bisericii. Îmbrăcat într-un costum vechi, dar curat. Pantofii erau uzați, însă lustruți. Părul alb, pieptănat cu grijă. Pentru prima dată, Clara îi vedea limpede chipul. Era bărbatul de pe bancă.
Au început să circule șoapte:
— S-a rătăcit?
— Cine l-a invitat?
— O fi venit să ceară ceva?
Dar Clara nu a stat pe gânduri. Și-a ridicat rochia și a mers direct spre el.
Cu ochii în lacrimi, i-a spus:
— Nu mă așteptam să vii.
— N-am fost sigur că ar trebui, a răspuns el.
— Mă bucur că ai făcut-o.
Atunci bărbatul a băgat mâna în buzunar și i-a întins ceva mic – un șervețel din pânză, împăturit cu grijă, cu margini cusute manual… 
Continuarea în primul comentariu