O fetiță care trăia pe stradă îl ajută pe un milionar să-și repare mașina, însă bărbatul nu știa că micuța ascundea un secret care avea să-i răstoarne viața pentru totdeauna.
În acea dimineață, soarele lovea fără milă asfaltul încins al orașului. Aerul mirosea a benzină, a mâncare arsă și a neputință. Printre claxoane, pași grăbiți și voci ridicate, o copilă subțirică, desculță, cu părul ciufulit și murdar, mergea încet pe marginea trotuarului.
O chema Luiza și avea 11 ani. Hainele ei, ponosite și rupte pe la tivuri, atârnau neuniform pe trupul firav, dar în ochii ei ardea o lumină vie, ca și cum ar fi căutat ceva… sau poate fugea de ceva.
Ținea într-o cutie veche gumă de mestecat, brichete și pastile de mentă. Se oprea lângă semafoare și le oferea șoferilor în trecere. Cei mai mulți o ignorau. Unii dădeau din cap, alții nici nu o vedeau. Uneori, cineva cumpăra ceva sau îi arunca o monedă. Dar cel mai adesea, trecea neobservată.
Stătea de ceva vreme acolo, când un autoturism scump, de culoare neagră, s-a oprit brusc în fața ei. Nu era o mașină obișnuită. Era mare, lucioasă, elegantă – dar cu capota fumegândă. Era evident că motorul cedase.
Din mașină a coborât un bărbat îmbrăcat la costum, cu trăsături hotărâte și o atitudine obișnuită cu autoritatea. Avea un aer nervos. Clar, nu era genul de om care să accepte ușor obstacolele. Pantofii lui lucioși valorau probabil cât toată mâncarea pe o lună întreagă a Luizei. Dar fetița nu părea intimidată. Era obișnuită să stea de vorbă cu oricine.
— Cred că s-a stricat — i-a spus ea direct.
Bărbatul s-a întors surprins. Nu prea avea parte de conversații cu copii de pe stradă, mai ales în momente tensionate. A aprobat din cap, fără prea mult interes.
— Probabil că s-a încins motorul.
— Pot să vă ajut, dacă vreți. Cunosc un atelier aproape. E aici, după colț — a adăugat Luiza, cu voce clară.
— Tu te pricepi la mașini? — a întrebat el, ușor amuzat.
— Cât de cât — a zâmbit ea cu sinceritate, arătându-și dinții neuniformi. — Îl mai ajut pe nenea Costel la atelierul lui. Dacă vreți, mă uit până chemați pe cineva.
Bărbatul, pe nume Florian, a ezitat o clipă. Ceva la fetița aceea îi stârnea o amintire vagă, greu de definit. Până la urmă, a ridicat din umeri, a deschis capota și i-a făcut loc.
Luiza s-a apropiat hotărâtă, a verificat niște furtunuri și a declarat:
— Furtunul de la radiator e slăbit. A pierdut apă. Dacă vreți, fug repede să aduc o sticlă cu apă, până vine un mecanic.
Florian a privit-o mirat, dar nu a spus nimic. Fetița s-a întors repede cu o sticlă în mâini. Pe drum era să o scape, dar nu și-a pierdut zâmbetul. În timp ce turna apa în rezervor, bărbatul a întrebat-o:
— Cum te cheamă?
— Luiza….
— Luiza… — a repetat bărbatul, ca și cum ar fi vrut să memoreze numele. — Câți ani ai?
— Unsprezece.
— Și părinții tăi?
Fetița a ridicat din umeri, evitând privirea lui.
— Mama a plecat de mult. Tata… nu mai vine. Stau pe unde apuc. Dar e în regulă, mă descurc.
Florian a rămas tăcut câteva clipe, observând-o cum își scutură rochița murdară de praf, cu demnitate. Simțea în piept o emoție stranie, ca o apăsare veche care abia acum ieșea la suprafață. Avea o fiică… sau cel puțin a avut. Cu ani în urmă, pierduse legătura cu o femeie pe care o iubise și care îi spusese, într-un final, că este tată. El nu o crezuse. Nu a mai căutat nimic.
Până acum.
Privind-o pe Luiza, simțea un fior ciudat. I-a cerut numele complet. Când i-a spus „Luiza Popa”, parcă o piesă s-a așezat în acel puzzle confuz care era trecutul lui. Popa era numele femeii pe care o pierduse. Într-un gest impulsiv, a scos din portofel o poză veche pe care o purta mereu. A tremurat ușor când i-a arătat-o fetiței.
— O recunoști?
Luiza a privit imaginea, apoi a dat din cap.
— E mama. O aveam și eu într-o poză, dar am pierdut-o.
Florian a simțit că i se înmoaie genunchii. Fără niciun test ADN, fără alte dovezi, în sufletul lui știa deja: era fiica lui.
Au urmat zile întregi de discuții, lacrimi, vizite la protecția copilului și avocați. Florian a făcut toate demersurile necesare și, în câteva săptămâni, Luiza s-a mutat într-o casă adevărată. A mers la doctor, a primit haine noi, mâncare caldă și, mai ales, iubire.
Astăzi, după câțiva ani, Luiza este elevă la un liceu bun din București, pasionată de inginerie auto. În weekend merge cu tatăl ei la evenimente de mașini clasice, unde amândoi lucrează cot la cot sub capotele vechilor modele. Și zâmbesc. Un milion nu valorează nimic, când în sfârșit ai găsit ceea ce căutai toată viața: pe cineva care să nu plece niciodată.
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.
”Această poveste este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.”