În fața mea stătea un bărbat atât de asemănător cu soțul meu încât genunchii mi-au cedat pentru o clipă. Avea aceeași privire blândă, aceeași expresie caldă, până și mersul îi era identic. Mi s-a părut că timpul se frânsese înapoi și că totul fusese doar un vis urât.
Dar apoi, privindu-l mai atent, am observat diferențele. Părul îi era ceva mai scurt, privirea puțin mai obosită, iar hainele, deși simple, nu erau cele ale soțului meu. Totuși, asemănarea era atât de puternică încât îți tăia răsuflarea.
Fiica mea s-a aruncat direct în brațele lui. El s-a aplecat și a ridicat-o, strângând-o la piept cu o tandrețe care m-a făcut să îmi dau lacrimile. Eu stăteam neputincioasă, cu mâinile tremurânde, simțind cum toată lumea din jur se oprește în loc.
—Cine… cine sunteți? am reușit să articulez cu greu.
Bărbatul m-a privit mirat, parcă încurcat. Apoi și-a lăsat ușor privirea în jos și a spus cu o voce adâncă, asemănătoare până la durere cu cea a soțului meu:
—Îmi pare rău… nu voiam să creez confuzie. Numele meu este Radu.
Am simțit că pământul mi se clatină sub picioare. Radu… un nume simplu, dar pentru mine nu însemna nimic. Și totuși, chipul lui spunea altceva.
M-am apropiat încet, cu inima bătând nebunește.
—De ce aratăți… exact ca el?
Bărbatul a oftat și m-a privit cu o tristețe ciudată.
—Nu știu ce să vă spun. Am venit de curând în oraș, m-am angajat aici ca șofer pentru școală. Când am văzut-o pe fetiță, m-a privit ca și cum m-ar fi cunoscut dintotdeauna. Și nu am avut puterea să o resping…
Lacrimile mi se rostogoleau pe obraji. Fiica mea râdea în brațele lui, cu acel râs cristalin care până atunci îmi părea pierdut. Îl striga „tata” cu o bucurie sinceră, ca și cum universul îi adusese înapoi jumătatea de care fusese smulsă.
Am simțit o furie amestecată cu durere.
—Știți ce faceți? Îi dați speranțe false unui copil! Ea crede că sunteți tatăl ei!
Dar vocea mi s-a frânt, pentru că în adâncul meu nu puteam să neg: și eu, pentru câteva clipe, simțisem aceeași iluzie.
Radu și-a lăsat ușor fetița jos și s-a apropiat de mine.
—Doamnă, nu am intenția să rănesc pe nimeni. Dacă doriți, mă voi îndepărta. Dar poate… poate că e un semn. Uneori viața ne aduce împreună pe căi greu de înțeles.
M-am întors spre fiica mea. Zâmbetul ei era atât de pur, atât de plin de lumină, încât mi-a străpuns inima. De luni de zile nu o mai văzusem atât de fericită. Cum puteam să-i smulg acea bucurie?
Am simțit că trebuie să iau o decizie grea. În satul bunicilor mei, bătrânii obișnuiau să spună că „sufletul plecat își trimite oglinda în lume, ca să nu rămânem singuri”. O vorbă pe care o considerasem doar o legendă. Dar acum, în fața acestui bărbat, legenda căpăta carne și oase.
În acea după-amiază, am mers acasă cu fiica mea țopăind fericită lângă „noul ei prieten”. Eu mă frământam, sfâșiată între teamă și speranță. Noaptea, privind fotografia soțului meu, am plâns în șoaptă și i-am cerut iertare. Simțeam că, poate, îmi trimisese acest om ca să nu mă prăbușesc.
Zilele au trecut. Radu venea adesea la școală și, inevitabil, ne întâlneam. Încet-încet, fetița mea a început să râdă mai mult, să doarmă liniștită, să deseneze din nou. Iar eu… eu simțeam că rana mea se închide treptat.
Într-o duminică, l-am invitat la noi. Am gătit sarmale după rețeta mamei mele, cu foi de varză acră și smântână de casă. Ne-am așezat toți trei la masă, iar atmosfera era aproape ca odinioară. Am ridicat privirea și l-am văzut pe Radu cum își pleacă fruntea și își face cruce, așa cum făcea și soțul meu înainte de a gusta. Am simțit un nod în gât și, pentru prima dată, n-am mai simțit doar durere.
Nu știu dacă soțul meu ar fi vrut asta. Dar știu că fiica mea are nevoie de un sprijin și eu, la rândul meu, de o mână întinsă.
Poate că uneori viața îți ia totul, dar îți dă înapoi sub o altă formă. Și poate că, în fața mea, stătea nu o fantomă a trecutului, ci o nouă șansă la viitor.
Am privit spre fetița mea, care râdea cu gura plină de sarmale, și am zâmbit printre lacrimi. Pentru ea, pentru mine, pentru noi, am înțeles că povestea noastră nu se încheiase. Doar își schimbase drumul.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.