O după‑amiază blândă de mai îmbrăca Parcul de pe malul râului într‑o lumină aurie. Briza aducea parfum de liliac înflorit și iarbă proaspăt tăiată. Doi băieți în cămăși albastre de școală, cu teneși tociți, stăteau tolăniți pe un petic de iarbă sub coroana unui arțar întins. Lângă ei zăcea un cățel mare, ciufulit, cu o scânteie jucăușă în ochii lui căprui.
— Privește! zâmbi Ion, ridicând mâna ca un iluzionist. Rex, laba!
Câinele își ciuli urechile, făcu un salt și îi puse blând laba în palmă. Ion râse satisfăcut, iar Andrei izbucni și el în hohote.
Doar în scop ilustrativ
Rex, molipsit de bucuria lor, sări pe Andrei, îl dărâmă și îi umplu obrajii de linsături. Cei doi se rostogoliră prin iarbă, un ghem de blană, membre și râsete.
— Îl răsfeți prea mult, spuse Andrei, gâfâind și scuturându‑și firele de iarbă din păr.
— Cum să nu‑l răsfăț? chicoti Ion, curățându‑și genunchii. E cel mai bun prieten al meu. Și cel mai deștept câine din lume.
Rex, parcă încuviințând, veni și împinse mâna lui Andrei cu botul, coada fluturând ca un pendul al fericirii.
— Mi‑aș dori și eu un câine, șopti Andrei, mângâind urechile pufoase ale lui Rex. Sau măcar un peștișor. Dar mama zice că acum nu ne permitem animale.
— Mă ai pe mine, îi atinse Ion umărul. Și îl ai și pe Rex. Mâine îi aduc recompense, iar tu i le vei da.
Soarele cobora încet dincolo de copaci, întinzând umbre lungi peste parc.
— Trebuie să plec, zise Ion, scuturând iarba de pe pantaloni. Tata se îngrijorează dacă întârzii. Promiți că vii și mâine?
Andrei încuviință, dar inima i se strânse. Privindu‑i pe Ion și Rex cum se îndepărtează pe alee, un fior nelămurit i se cuibări în piept.
Drumul spre casă fu tăcut. Teneșii loveau încet trotuarul până la blocul bătrân de pe Strada Teiului. Ușa scârțâi când o deschise. Înăuntru pluteau miros de lemn vechi, medicamente și ceva greu de numit — o speranță adâncă.
Mama lui, Gabriela, era întinsă pe canapeaua uzată, cu o pătură peste picioare și o carte în poală. Ochii îi rătăceau spre fereastră.
— Hei, mamă, șopti Andrei.
— Te‑ai întors așa repede? surâse ea, obosită, dar blajină. Te‑ai distrat?
— Da. Ion l‑a învățat pe Rex să dea laba. E un cățel haios.
— Mă bucur că ai un prieten ca el, zise Gabriela, strângându‑i mâna. Și nu uita — mă ai și pe mine.
Andrei își aminti vremurile mai ușoare: tata aducea mâncare la pachet și glume, dansau în bucătărie, iar apartamentul răsuna de râsete. Până într‑o dimineață de iarnă, când Gabriela a alunecat pe o treaptă înghețată. Au urmat spitale, ghips, pastile. Stresul l‑a redus pe tata la tăcere și, într‑o zi, și‑a făcut bagajul și a plecat.
De atunci au rămas doar ei doi. Se descurcau cum puteau: Andrei făcea cumpărături, Gabriela vindea felicitări lucrate manual. Numărau fiecare leu, dar legătura dintre ei devenea tot mai puternică.
A doua zi după‑amiază, Ion apăru fără Rex. Veselia lui obișnuită se stinsese.
— Ce s‑a întâmplat? întrebă Andrei.
— E vorba de Irina, mormăi Ion. Tata pleacă din nou în delegație, iar ea se mută la noi.
Andrei auzise de noua iubită. Ion nu o suporta.
— Urăște tot. Zice că Rex e murdar și trebuie să stea afară. Nici măcar nu mă lasă să‑l plimb. Noaptea se strecoară totuși la mine în pat, de parcă știe că mi‑e frică.
— Nu ești singur, îi strânse Andrei mâna. Sunt aici.
N‑au mai găsit alte cuvinte. Uneori, nu există.
După ziua aceea, Ion n‑a mai venit. Timp de o săptămână, Andrei a așteptat zilnic sub același arțar. Nicio urmă de lătrat, niciun siluet familiar.
Într‑o dimineață, înainte de răsărit, un gând neliniștitor îl trezi. Dacă Ion nu mai putea scoate câinele… ce‑ar fi dispusă Irina să facă?
A ieșit pe furiș, fără să o trezească pe Gabriela. Străzile erau încă adormite. Se îndreptă spre râu și se ascunse după un tufiș.
Doar în scop ilustrativ
În liniștea cenușie, se auzi pietrișul scrâșnind sub roți. O mașină argintie se opri. Din ea coborî o femeie înaltă, elegantă, cu eșarfă de mătase strânsă la gât și ochi reci.
Deschise portbagajul și scoase un sac gros de pânză. Sacul se zbătea.
Nu. Nu. Nu.
Fără vreo ezitare, femeia prinse sacul și îl azvârli în apă. Un singur plescăit — apoi sacul începu să se scufunde.
Andrei țâșni din ascunzătoare.
— Hei! strigă el, dar femeia nici măcar nu tresări. Se urcă la volan și plecă.
Băiatul își aruncă teneșii și sări în apă. Frigul îi tăie respirația, dar înotă hotărât. Degetele i‑au agățat pânza udă; cu un efort chinuitor, trase sacul la mal, tremurând.
Doar în scop ilustrativ
Cu inima bubuind, desfăcu nodul.
Două ochișoare căprui, plini de spaimă.
— Rex! izbucni el, lacrimile curgându‑i.
Câinele schelălăi, ud și zgribulit, dar viu. Andrei îl strânse la piept, afundându‑și fața în blana jilavă.
— Mergem acasă.
Gabriela nu se miră când Andrei izbucni în apartament, leoarcă, cu un câine uriaș în brațe. Îi cunoștea privirea. Îi întinse un prosop și îl ajută să‑l usuce pe Rex.
La ceai fierbinte și pâine prăjită, băiatul povesti totul. Mama ascultă fără să‑l întrerupă.
— Nu putem să‑l păstrăm, nu‑i așa? șopti Andrei.
Gabriela privi câinele, apoi fiul. — Dragul meu… cum să nu?
Viața în apartament se schimbă rapid. Rex deveni sufletul casei: ședea lângă Gabriela când realiza felicitări, împingându‑i blând mâna când părea obosită; îl însoțea pe Andrei până la poarta școlii și îl aștepta cuminte după ore. Vecinii zâmbeau văzând mica familie. Râsul, dispărut de luni întregi, reveni.
Într‑o după‑amiază, bătu cineva la ușă.
Andrei deschise — Ion, cu ochii roșii.
— L‑ai văzut pe Rex? bâigui el. Irina mi‑a spus că l‑a dus la adăpost. Dar… am visat că e la tine.
Fără cuvinte, Andrei lărgii ușa.
Când Rex îl zări, lătră fericit și îl doborî cu pupături.
Ion izbucni în plâns. — Credeam că l‑am pierdut pentru totdeauna.
— Nu l‑ai pierdut, zise Gabriela din prag. Pentru că Andrei n‑a lăsat să se întâmple asta.
Doar în scop ilustrativ
După cină, pe când savurau supă și turtițe calde, Gabriela îi vorbi lui Ion.
— Dacă tatăl tău va dori vreodată câinele înapoi…
— Nu va dori, o întrerupse Ion. A plecat iar. Iar Irina… a dispărut. A zis că Rex e „problema mea”. Nu vreau să stau unde nu sunt dorit.
— Atunci aici este locul vostru, zâmbi ea. Al tuturor trei.
Anii se scurseră pe nesimțite. Gabriela își recăpătă puterile, iar cu sprijinul unor voluntari și un mic grant își deschise un magazin online de papetărie artizanală. Andrei crescuse înalt, încrezător. El și Ion deveniseră frați de‑adevăratelea. Iar Rex? Îmbătrânise, dar nu‑și pierduse niciodată bucuria din coadă.
Nu vorbeau des despre ziua de la râu. Dar știau că le schimbase destinele.
Nu pentru ceea ce găsiseră — ci pentru ce hotărâseră să facă.
Uneori, lumea îți întinde șansa de a salva ceva prețios. Iar dacă ai curaj s‑o apuci, s‑ar putea ca, la rândul ei, să te salveze și ea pe tine.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.