Milionarul și-a găsit angajata alăptându-și copilul, iar decizia pe care a luat-o apoi i-a surprins pe toți.
— Camelia.
Vocea lui Andrei Mureșan a spart liniștea ca un cuțit care taie sticla.
Pantofii săi scumpi s-au oprit pe marmura lucioasă a apartamentului din centrul Clujului, iar servieta din piele a căzut din mâna dreaptă.
Camelia Pop a ridicat privirea din fotoliul bej, cu ochii mari, plini de panică.
În brațele ei, înfășată într-o păturică roz, o fetiță de doar câteva săptămâni sugea liniștită.
Mănușile de menaj, galbene, atârnau de la încheieturi, în contrast cu duioșia acelui moment.
— Domnule Mureșan… Nu credeam că vă întoarceți atât de repede din București, — îngăimă ea, strângând copilul instinctiv la piept.
Andrei rămase încremenit.
Avea 34 de ani și ridicase de unul singur un lanț de distribuție de cafea premium, plecând de la afacerea modestă a părinților din Maramureș. Trecuse prin falimente, negocieri dure și două divorțuri. Dar asta… îl dezarma.
— Ai un copil, — a rostit, fără să ceară confirmare.
— O cheamă Irina. Are trei săptămâni, — a spus Camelia, ridicând fruntea cu acea demnitate tăcută care îi atrăsese respectul încă de când o angajase, cu doi ani în urmă.
Apartamentul lui, de obicei ordonat și tăcut ca o galerie de artă, părea brusc uman. Lângă masa de sticlă stătea o pungă de scutece. Un pătuț mic, pliabil, era ascuns timid în spatele canapelei.
— De ce nu mi-ai spus că ești însărcinată?
Camelia închise ochii pentru o clipă, ca să își adune puterea. Când îi deschise, privirea ei trăda oboseală, dar și demnitate.
— Pentru că nu îmi permit să pierd acest loc de muncă. Familia mea din Satu Mare trăiește din ce le trimit. Tata e bolnav, are diabet, și mama nu mai poate merge la lucru. Nici nu am contract. Dacă lipsesc câteva luni, altcineva îmi ia locul.
Cuvintele ei îl loviră mai dur decât ar fi crezut.
Timp de doi ani, Camelia ținuse apartamentul în cea mai bună ordine. Ajungea la șase dimineața, pleca la șase seara. Știa cum îi plăcea mâncarea, cum să-i calce hainele, cum să ude plantele astfel încât să nu moară. Și totuși… el nu știa nimic din viața ei.
— Ai dreptul la concediu de maternitate… — zise el, încercând să-și amintească un articol citit demult.
— Cu tot respectul… eu lucrez „cu ziua”, domnule. Fără contract. Fără asigurare. Dacă dispar optsprezece săptămâni, deja altă femeie va fi aici în locul meu.
Adevărul îl izbi.
Presupusese că salariul oferit era suficient. Nu se gândise niciodată la drepturi, stabilitate, siguranță.
— Tatăl copilului?
— A plecat când a aflat că sunt însărcinată. A spus că nu-l privește. Nu l-am mai văzut.
Fetița s-a mișcat în brațele mamei și a scos un scâncet slab.
Camelia a liniștit-o cântând ușor o melodie veche, probabil din copilăria ei, una pe care Andrei nu o mai auzise niciodată.
Telefonul i-a vibrat. Un mesaj de la avocat.
„Săptămâna viitoare e programat un control privind legalitatea angajărilor casnice. Sper că ești în regulă.”
Andrei închise telefonul fără să răspundă.
— Camelia, — a spus rar, cu o voce scăzută, — trebuie să avem o discuție.
Ea a încuviințat încet, pregătită pentru ce era mai rău. Trăise deja acest moment în alte case. Când stăpânii află prea mult, devine prea complicat… prea omenesc.
Doar că de data aceasta, lucrurile aveau să fie altfel.
Andrei a luat loc în fața ei. Tăcerea dintre ei nu era stânjenitoare, ci profundă.
— Camelia, vreau să te întreb ceva. Dacă ți-aș oferi un contract real, pe termen lung, cu salariu complet, asigurare, zile libere și… posibilitatea să rămâi cu copilul aici, ai accepta?
Femeia l-a privit uluită.
— Nu vreau milă, domnule.
— Nu e milă, e recunoștință. Și… umanitate, cred. Ai avut grijă de casa mea, de ritmul meu de viață. A venit timpul să întorc și eu ceva înapoi.
Două săptămâni mai târziu, Camelia avea contract de muncă, salariu dublu și program flexibil. Își putea aduce fetița la muncă, iar Andrei a angajat un consultant care să-i ofere sprijin legal.
În scurt timp, Irina avea pătuțul ei într-o cameră special amenajată. Iar Camelia, pentru prima dată în viață, începea să simtă că aparține cuiva, că poate respira fără teamă.
Într-o seară, Andrei a venit mai devreme acasă. Le-a găsit pe amândouă dormind pe canapea. Irina cu mânuța pe pieptul mamei, iar Camelia, zâmbind în somn.
A realizat că nu era doar un apartament. Începuse să se simtă ca acasă.
Iar într-un colț al sufletului său, încolțea o întrebare: și dacă… familia pe care o căutase mereu n-a venit dintr-o căsnicie perfectă, ci dintr-un moment imperfect de umanitate?
Dar asta era o întrebare pentru mai târziu. Deocamdată, tot ce conta era că Irina râdea. Și că nimeni nu pleca nicăieri.
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.
”Această poveste este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.”