Toți spuneau că e nebună. Dar Sofia nu s-a uitat înapoi nicio clipă.
Știa ce simte. Și mai ales, știa ce vede în Dănuț. Nu scaunul cu rotile, ci omul din el – puternic și fragil deopotrivă, curajos, rănit, dar viu. Viu în ochi, în cuvinte, în felul în care o asculta ca și cum fiecare silabă rostită de ea conta cu adevărat.
Nunta au organizat-o simplu, într-o grădină unde se născuseră multe dintre poveștile lor. Rochia Sofiei era elegantă, dar lipsită de opulență. Voia să fie ea însăși, nu o imagine creată pentru aparențe. Invitații au venit – unii mânați de curiozitate, alții din obligație, dar și câțiva care erau sincer fericiți pentru ea.
Dănuț era emoționat, dar senin. Nu vorbea mult – cum îl știa toată lumea. Îi ținea mâna în a lui și o privea de parcă n-ar fi fost nimic mai prețios pe lume. Pentru el, chiar așa era.
Când a venit rândul jurămintelor, Sofia a început cu voce tremurândă:
— Dănuț, nu te-am ales pentru ce ai fost, ci pentru ce ești. Nu pentru ce așteaptă alții, ci pentru ce inima mea a simțit. Tu nu ești slăbiciune. Tu ești puterea mea. Și dacă viața ne-a scos de pe traseul pe care-l plănuisem, atunci mergem pe drumul ăsta, împreună.
Oamenii au început să-și șteargă ochii. Până și unchiul acela veșnic cârcotaș își băga batista în colțul ochilor.
Dar apoi, Dănuț a ridicat microfonul. Și-a îndreptat spatele. A tras aer adânc în piept și a spus:
— Azi… nu vreau să fiu un miracol. Nu vreau să fiu o poveste de milă. Vreau doar să fiu bărbatul tău.
S-au auzit zâmbete și oftaturi în jur. Dar ce a urmat a fost de necrezut.
Dintr-odată, Dănuț și-a împins scaunul în față, și s-a ridicat. Da. S-a ridicat. Sprijinit de un baston, a făcut un pas. Sala a amuțit. Sofia și-a oprit respirația. A mai făcut un pas… și încă unul.
— Nu sunt complet recuperat — a spus, cu ochii în ochii ei. — Dar am vrut să-ți fac acest cadou. Nu pentru că nu sunt întreg așa cum sunt, ci pentru că, lângă tine, am simțit că pot să încep din nou.
Sofia a izbucnit în lacrimi. L-a îmbrățișat cu toată inima, cu tot ce fusese, cu tot ce deveniseră. Aplauzele au început timid, apoi au izbucnit. Nu era un spectacol. Era un adevăr. Un miracol… dar nu dintre cele în care cineva „se vindecă”, ci dintre cele în care doi oameni aleg iubirea, chiar dacă viața nu le-a fost blândă.
După nuntă, au făcut o călătorie scurtă, apoi s-au întors acasă. Sofia a deschis o farmacie mică, de cartier, iar Dănuț – cu sprijinul ei – s-a întors la antrenorat. De data aceasta, pentru tineri cu dizabilități. A devenit o voce pentru cei care fuseseră reduși la tăcere de destin.
Rudele? Prietenii? Unii și-au cerut scuze, alții au tăcut. Dar Sofia nu mai trăia pentru „ce zice lumea”. Trăia pentru ea. Pentru omul care i-a arătat că iubirea nu e o poveste cu final fericit. E o alegere. Zilnică. Uneori dureroasă. Dar reală.
Și poate tocmai de aceea, iubirea lor a fost exact ce trebuia să fie: adevărată.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.