Am plâns doar o noapte. A doua zi dimineață, m-am uitat în oglindă și am văzut o femeie de 69 de ani care suferise destul, dar care nu era în niciun caz „o capră moartă”.
Am început cu pași mici. M-am dus la bancă și am blocat contul comun. Am mutat tot ce mai rămăsese în alt cont, doar pe numele meu. Apoi am contactat avocatul nostru de familie. Da, „nostru” — dar după acea zi, doar al meu.
Avocatul mi-a spus: „Putem lupta. Ai drepturi, mai ales după o viață întreagă în care ai fost acolo pentru el.”
Am zâmbit pentru prima dată.
Apoi am căutat bilete de avion. Nu spre Mexic, ci spre Roma — un loc unde visasem să ajung de când eram tânără, dar în care lui nu-i ardea niciodată să mergem.
Mi-am luat o valiză mică și am plecat. Două săptămâni m-am plimbat singură printre ruine, am mâncat paste fără să justific nimic, am râs în piețele aglomerate și m-am simțit… vie.
În timp ce Ion posta poze forțate cu tânăra lui iubită, eu zâmbeam natural într-un selfie cu o doamnă italiancă de 83 de ani care m-a învățat cum să beau vin ca lumea.
Când m-am întors, am început să vând din lucrurile din casă care îmi aminteau de el: costumele lui scumpe, ceasurile primite în dar, colecția de vinuri pe care o proteja ca pe ochii din cap. Cu banii obținuți, am renovat sufrageria, am schimbat draperiile și am pus un colț de lectură exact cum îmi doream de ani de zile.
Și într-o zi, am primit un mesaj:
„Putem vorbi? Mi-e dor de casă… de tine.”
L-am lăsat să aștepte. Două zile. Apoi i-am răspuns sec:
„Te referi la casa mea? Cea în care nu mai locuiești? Sau la mine, femeia pe care ai numit-o capră moartă?”
A venit la ușă. Cu flori. Cu fața brăzdată de regret. Femeia mai tânără îl părăsise în Mexic după ce i-a golit cardul și contul de economii.
A rămas fără bani, fără bilet de întoarcere. A dormit două nopți într-un hostel dintr-un oraș de care nici nu știa să pronunțe numele.
Când m-a văzut, a spus doar:
„Am fost un idiot. Mi-am dat seama prea târziu. Tu ai fost mereu casa mea.”
L-am privit în tăcere. Apoi am spus, calmă:
„Și eu mi-am dat seama de ceva. Că eu sunt întreagă și fără tine. Că pot fi fericită și liberă, fără să mă simt folosită. Și știi ce? Nu mi-e dor de tine.”
Am închis ușa.
M-am întors la cartea mea, la ceaiul meu, la muzica mea.
Și pentru prima dată după 47 de ani, am simțit că am ales eu.
Finalul nu e întotdeauna cel pe care îl visezi. Uneori e mai bun.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.