Soțul meu mi-a dat fiica afară din casă cât timp eram la serviciu – iar când am aflat motivul, am sunat direct la poliție.
Viața de mamă singură nu a fost niciodată simplă. Apoi a apărut Radu în viața mea și am crezut, pentru prima oară după mult timp, că am găsit iubirea adevărată. M-am înșelat amarnic.
Nu doar că m-a mințit, dar a rănit cea mai importantă ființă pentru mine: fiica mea. Mă numesc Mirela și am avut încredere în omul nepotrivit cu tot ce aveam.
Ploaia lovea în geamul biroului meu în timp ce încheiam rapoartele lunare. Încă o seară prelungită la firma unde lucrez. Dar gândul că o voi revedea pe fiica mea, Irina, îmi aducea un zâmbet în timp ce-mi strângeam lucrurile.
Era acasă pentru o săptămână, venită din Cluj, unde studia la facultate. Soțul meu, Radu, urma să fie și el acolo.
O crescusem singură pe Irina încă de la vârsta de cinci ani, după ce tatăl ei a decis că asistenta lui era mai interesantă decât propria familie.
Paisprezece ani de genunchi răniți, spectacole de final de an și nopți în care vorbeam despre iubiri care nu o meritau. Acum avea 19 ani. Inteligentă, energică și atât de protectoare cu mine, încât uneori mă impresiona până la lacrimi.
Apoi, în urmă cu un an și jumătate, în viețile noastre a intrat Radu. Părea atent, blând, cu câteva fire cărunte în părul castaniu și o privire care părea că îți pătrunde în suflet.
A reparat robinetul care curgea de săptămâni întregi. Știa cum îmi beau cafeaua: cu două lingurițe de zahăr și puțină frișcă. M-a făcut să râd din nou, după ani de tăcere și greutate în suflet.
În seara aceea, când am ajuns acasă, liniștea era apăsătoare. Nu se auzeau pași, nici râsete, nici măcar televizorul pornit. Am strigat-o pe Irina, dar nu mi-a răspuns. În locul ei, a apărut Radu în hol, calm, aproape nepăsător.
— Irina a plecat. Nu mă mai respecta și n-aveam de gând să tolerez asta în propria casă, mi-a spus el, ca și cum ar fi vorbit despre un obiect pierdut, nu despre copilul meu.
Inima mi s-a strâns. Am încercat să-l fac să înțeleagă, dar tonul lui devenea tot mai dur. Nu doar că o alungase, dar îmi arunca mie vina, acuzând-o pe ea de insolentă, manipulare și „lipsă de recunoștință”.
Fără să mai stau pe gânduri, am pus mâna pe telefon și am sunat la poliție. Nu pentru că voiam scandal, ci pentru că o tânără fusese izgonită din casa în care avea tot dreptul să fie.
A doua zi, Irina a fost găsită la o prietenă, tremurând, cu ochii umflați de plâns. M-a îmbrățișat fără să spună nimic. Am înțeles totul din strânsoarea aceea.
L-am dat afară pe Radu fără ezitare. Și, pentru o vreme, liniștea a părut rece, dureroasă. Dar încet, încet, am reconstruit. Eu și Irina. Am râs din nou. Am gătit împreună. Ne-am făcut planuri de viitor.
Astăzi? Suntem mai unite ca niciodată. Am învățat că nicio relație nu merită sacrificiul copilului tău. Și că, uneori, cea mai mare forță stă în a spune „ajunge”.
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.
”Această poveste este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.”