La început nu a văzut decât întuneric. Lumina lanternei abia pătrundea în negura densă a grotei. Dar pe măsură ce cobora, pereții fântânii păreau să respire — se mișcau ușor, ca niște plămâni umezi. Nicolae înghiți în sec și își continuă coborârea, până când picioarele i-au atins solul moale și nămolos.
Gura grotei se deschidea larg sub el, ca o rană întunecată în pământ. În mijlocul ei, înconjurat de o lumină verzui-stranie, stătea… un copil.
Era o fetiță, desculță, cu părul ud lipit de obraji, îmbrăcată într-o rochiță de pânză subțire. Plângea în șoaptă, iar lacrimile i se prelingeau pe obraji direct în solul care le sorbea. Când l-a zărit pe Nicolae, s-a ridicat brusc.
— Ai venit… în sfârșit, a spus ea, fără să clipească.
— Cine ești? Ce cauți aici?
— Mă cheamă Maria. Am fost prima. Și am rămas. Fântâna a luat mereu ce i s-a dat. Dar acum vrea altceva…
— Ce vrea?
Fetița și-a întors privirea spre boltă, iar pereții grotei au început să geamă ușor, ca niște voci în cor.
— Vrea pe ea. Pe Sonia.
Nicolae a simțit cum i se strânge inima.
— Nu! Nu ți-o dau! strigă el.
Fetița s-a apropiat, cu pași lini. Nu mai părea un copil — ochii ei erau goi, ca două găuri negre.
— Dacă nu o dai, o va lua. Cum m-a luat și pe mine.
Nicolae a făcut un pas în spate și s-a împiedicat. Lanterna i-a căzut din mână și s-a stins. A rămas în beznă, cu respirația tăiată, înconjurat de șoapte și suspine.
Dar atunci, în întuneric, a simțit ceva în buzunar. Un medalion. Era al Soniei, cu o mică icoană de argint dăruită de bunica ei, înainte să moară. L-a strâns cu putere în palmă.
— Pleacă! — a urlat cu toată forța. — Nu ai niciun drept asupra fiicei mele!
Un val de aer rece l-a izbit, și apoi… liniște. Fetița dispăruse. Pereții grotei se opreau din pulsație. Totul era inert.
Nicolae, tremurând, a urcat înapoi pe frânghie, smulgându-se din acea lume a umbrelor. Când a ieșit la suprafață, răsărea soarele. Sonia dormea liniștită, cu un zâmbet pe buze, învelită până la gât.
De atunci, fântâna a fost acoperită cu piatră grea și ciment. Nicolae nu a mai vorbit niciodată despre ce văzuse acolo. Dar în fiecare seară, înainte de culcare, îngenunchea lângă patul Soniei, o însemna cu semnul crucii și rostea:
— Niciodată nu te voi lăsa să te ia. Niciodată.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.