Unul dintre agenți, un bărbat înalt cu chipul brăzdat de soare și o privire calmă, s-a apropiat de mine și de câine. L-a examinat atent, apoi și-a dus mâna la stație.
— Avem un caz de potențial abuz asupra animalelor. Trimiteți o echipă de la Protecția Animalelor.
Bărbatul a explodat:
— Asta e o nebunie! Eu am lăsat câinele doar zece minute!
— Și în acele zece minute animalul dumneavoastră era pe punctul de a muri, i-a răspuns ofițerul, fără să ridice tonul. Am văzut destule cazuri ca acesta.
Câinele, între timp, se ghemuise lângă mine. M-a lins ușor pe mână. Avea ochii umezi și, deși e greu de spus, am simțit că îmi mulțumește. I-am zâmbit și l-am mângâiat ușor pe ceafă.
Bărbatul încă țipa, amenințând cu avocatul, cu plângeri, cu judecată. Dar ofițerii nu păreau impresionați.
— Aveți actele mașinii și carnetul de vaccinări al câinelui? l-a întrebat celălalt polițist, o femeie cu ton blând, dar autoritar.
— De ce să vi le dau? Nu am făcut nimic greșit!
— Atunci vă rog să ne însoțiți la secție pentru declarații.
Și, în mod absolut neașteptat, oamenii din parcare au început să aplaude. Nu mie, ci poliției. Un bătrânel cu pălărie de paie a spus:
— În sfârșit, cineva face dreptate și pentru necuvântătoare.
L-am privit uimită. Nu mă așteptam ca lumea să se implice. De obicei, lumea trece nepăsătoare. Dar acum… parcă ceva se schimbase. Cineva mi-a întins o sticlă cu apă. Altcineva a adus o pătură din portbagaj.
O femeie, cu un accent din Moldova, a zis:
— Am crescut cu animale. Dacă nu poți să le îngrijești, mai bine să nu le ai!
În câteva minute, câinele fusese preluat de un echipaj de la Protecția Animalelor, iar bărbatul dus pentru declarații. Eu am rămas pe margine, tremurând încă de adrenalină. O doamnă m-a întrebat:
— Ești bine, fată dragă?
Am dat din cap. Nu eram sigură.
În seara aceea, în timp ce încă tremuram, am primit un mesaj anonim. O poză cu ciobănescul, acum pe o pătură curată, înconjurat de voluntari. Și un rând scris scurt:
„Mulțumim că ai ales să nu taci.”
Am plâns. Într-o lume în care trecem unii pe lângă alții cu privirea în pământ, am simțit că azi, pentru o clipă, am fost oameni. Nu pentru aplauze, nu pentru like-uri, ci pentru că undeva, în adâncul sufletului, știm: dacă nu facem noi ceva, cine o va face?
Și poate că mâine, altcineva va avea curajul să spună „Nu!” în fața nepăsării.
Pentru că, așa cum spunea bunica mea, „unde nu-i suflet, nu-i nici omenie.”
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.