Timp de șapte zile, ea a adus alimente proaspete, a fiert supă de pui, m-a hrănit, a făcut curățenie și apoi pleca.
Nu am ieșit deloc din cameră. Când, în sfârșit, m-am ridicat din pat, am încremenit. Am realizat că nora mea… îmi reamenajase casa.
La început am crezut că, poate, sunt încă slăbită și doar mi se pare. Dar nu — vechile mele perdele maro fuseseră înlocuite cu unele moi, crem. Ramele prăfuite de pe polița șemineului acum străluceau argintii. Chiar și vaza ciobită care îi aparținea soțului meu decedat fusese înlocuită cu una elegantă, din sticlă, plină cu crini proaspeți.
M-am sprijinit de perete ca să-mi recapăt echilibrul. Gândurile îmi alergau haotic prin minte. De ce a făcut Sofia toate astea fără să mă întrebe?
Sofia s-a căsătorit cu fiul meu, Călin, acum trei ani. A fost mereu drăguță, politicoasă, dar niciodată n-am fost prea apropiate. Eu eram mai de modă veche, iar ea foarte… modernă. Nu ne-am certat niciodată, dar între noi a existat întotdeauna o distanță politicoasă.
Totuși, nu puteam nega că a avut grijă de mine cât am fost bolnavă. Numai supa aceea de pui, probabil, mi-a salvat viața.
Am început să merg prin casă, observând din ce în ce mai multe schimbări. Covorașele vechi din lână — dispărute. Biblioteca dezordonată — acum aranjată perfect. Chiar și blaturile din bucătărie străluceau. Totul era mai curat, mai minimalist, aproape ca o altă locuință.
Când Sofia a venit mai târziu în acea zi cu un coș cu fructe proaspete, m-am decis să o întreb.
— Sofia… văd că ai schimbat câteva lucruri.
Fața i s-a înroșit ușor.
— Ah. Da. Sper că nu te superi. În timp ce te odihneai, m-am gândit că poate te-ar ajuta să te vindeci mai repede, știi? Un mediu proaspăt, curat.
Am privit-o cu atenție. Vocea îi era blândă, dar ușor nesigură.
— Ai aruncat câteva dintre lucrurile lui Leonard, — am spus încet.
Și-a mușcat buza.
— Nu le-am aruncat. Le-am ambalat cu grijă în pod. M-am gândit doar… poate că e momentul pentru o mică schimbare. Un nou început, nu?
Leonard, soțul meu decedat, murise în urmă cu cinci ani. Lucrurile lui rămăseseră neatinse de atunci. Poate avea dreptate, dar totul părea o profanare a ceva sacru.
Am dat din cap, dar simțeam o greutate în suflet.
În săptămânile următoare, m-am refăcut complet. Sofia continua să vină, să aducă mâncare, să facă curat, să stea de vorbă. Părea cu adevărat interesată de binele meu. Dar, în adâncul inimii, nu puteam scăpa de sentimentul că ceva nu era în regulă.
Într-o seară, când ea era în bucătărie și pregătea ceai, telefonul meu a vibrat. Era un mesaj de la prietena mea, Marla:
„Așa că, până la urmă, te-ai hotărât să vinzi? Am văzut anunțul online. Arată superb!”
Să vând? Să vând ce?
Am sunat-o imediat pe Marla.
— Casa, bineînțeles! Casa ta e scoasă la vânzare. Sunt poze noi pe internet. Agentul plănuiește zile de vizionare începând de săptămâna viitoare.
Am simțit cum îmi fuge sângele din față. Eu nu scosesem casa la vânzare.
Am așteptat până când Sofia s-a întors în living. Inima îmi bătea nebunește.
— Sofia, — am spus pe un ton calm, — ai scos casa mea la vânzare?
Ochii i s-au mărit. A stat jos încet, punând ceștile pe masă.
— Aveam de gând să vorbesc cu tine despre asta. Te rog, nu te supăra.
— Să vorbești cu mine? Nici măcar nu m-ai întrebat!
A oftat.
— Ascultă. Eu și Călin… am avut probleme financiare. Piața e foarte bună acum și tu ai spus de atâtea ori cât de singură te simți în casa asta mare. Ne-am gândit că, dacă o vinzi, ai putea să te muți într-un apartament drăguț, mai aproape de noi. Ar fi mai ușor pentru tine. Și banii ne-ar ajuta pe toți.
O priveam fără să mai pot rosti un cuvânt. Știa fiul meu despre asta? Am simțit un gust amar de trădare.
— Ai crezut că sunt prea slăbită ca să spun „nu”, nu-i așa?
— Nu! Nu e asta! — a spus repede, cu vocea tremurândă. — Chiar am crezut că facem ceea ce e mai bine. Nu mai ești tânără…
— Nu sunt moartă încă! — am izbucnit, ridicând tonul. — Și casa asta e a mea. Amintirile mele, viața mea. N-ai avut niciun drept.
Ochii i s-au umplut de lacrimi.
— N-am vrut să-ți fac rău.
Dar mi-a făcut.
În acea noapte, l-am sunat pe Călin. Discuția nu a fost deloc ușoară. La început a încercat să o apere pe Sofia, dar până la urmă și-a cerut scuze.
— Am crezut că facem ce e mai bine pentru toți, mamă.
— Pentru toți? Sau pentru voi? — i-am răspuns rece.
Anunțul a fost retras a doua zi dimineață.
Timp de câteva săptămâni, atmosfera dintre noi a fost tensionată. Sofia nu a mai venit. Călin mă suna din când în când, dar căldura dispăruse.
Apoi, într-o dimineață de duminică, s-a auzit un ciocănit la ușă. Când am deschis, acolo era Sofia. Fără coșuri, fără zâmbet formal. Doar ea, vizibil nervoasă, dar sinceră.
— Pot să intru?
Ne-am așezat la masa din bucătărie. A oftat adânc.
— M-am gândit mult. Ai avut dreptate. Am depășit o limită. M-am lăsat dusă de gândul la ce e „practic”, în loc să mă gândesc la ce contează pentru tine. Și, sincer… mi-a fost frică.
— Frică? — am întrebat, ușor îmblânzită.
A dat din cap.
— Călin și-a pierdut slujba. Ne scufundam în datorii. Am intrat în panică. Am crezut că, dacă te ajutăm să te muți undeva mai mic, ne va fi tuturor mai ușor. Dar nu ar fi trebuit niciodată să fac asta pe ascuns.
Onestitatea ei m-a luat prin surprindere. Pentru prima dată, nu am mai văzut în ea doar nora mea, ci o femeie tânără, sub presiune, care încerca să-și salveze familia.
Am oftat.
— Ar fi trebuit să ai încredere în mine și să-mi spui.
— Ai dreptate, — a șoptit ea. — Iartă-mă.
Am stat în liniște o vreme. Apoi am luat o decizie.
— Sofia, am niște economii. N-am vrut niciodată să mă bag în căsnicia voastră, dar dacă tu și Călin aveți nevoie de ajutor, trebuia să-mi cereți direct. Familia ajută familia. Dar o face împreună, cinstit.
Lacrimile i-au curs pe obraji.
— Îți mulțumesc.
Ne-am îmbrățișat pentru prima dată după mult timp. O îmbrățișare adevărată — nu forțată, nu politicoasă.
În lunile ce-au urmat, lucrurile s-au schimbat în bine. Călin și-a găsit un nou loc de muncă. Ei s-au stabilizat financiar. Eu am rămas în casa mea, dar acum, în fiecare duminică, veneau la mine la cină. Distanța dintre noi s-a topit treptat.
Am învățat că, uneori, oamenii fac lucruri greșite atunci când le e frică. Dar, cu inimile deschise și cuvinte sincere, chiar și încrederea distrusă poate fi reconstruită.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.