În dimineața următoare, m-am trezit devreme. Soarele abia se strecura printre crengile nucului bătrân din colțul curții. Am scos rufele proaspăt spălate — lenjeriile mele din bumbac alb, câteva tricouri și prosoape — și le-am întins ca de obicei, pe sfoara dintre cei doi stâlpi bătrâni.
Mă așteptam deja la fumul ei. Și, firește, n-a întârziat. La nici 10 minute după ce-am agățat ultimul ciorap, am auzit cum trosnește grătarul și cum capacul de metal se izbește ușor. Mi-am zâmbit în barbă. Fix asta așteptam.
Dar nu m-am uitat spre gard. Am intrat în casă, mi-am pus șorțul și am început să prepar ceea ce plănuisem de o săptămână: zacuscă.
Încă din tinerețe, toată lumea zicea că zacusca mea e „scumpă la nas” – mirosea puternic, pătrunzător, cu ardei copți și ceapă prăjită în ulei, ceva de vis… sau un coșmar pentru un nas pretențios. Și azi, intenționam să fac o porție triplă.
Am aprins plita pe lemne din curte, moștenită de la mama. Am pus cele două ceaune mari și am început să coc vinetele direct pe jar, ceapa în ulei și ardeii pe o tablă ruginită, cum făcea bunica. Fumul a început să se înalțe gros, aromat, picant.
La început n-a zis nimic. Dar după vreo oră, a ieșit în curte tușind teatral.
— Ce faceți acolo? miroase îngrozitor!
— Zacuscă, dragă. Nu-i toamna fără ea! Nu asta fac vecinii, se bucură de curte?
Am ridicat din sprâncene și m-am întors la treabă.
În următoarele trei zile, am făcut și dulce de prune, și ardei umpluți pentru congelator. Toate afară, toate cu miros. Tanti Ileana, vecina de peste drum, a venit și ea să punem varză la murat în butoi. Melissa a început să-și țină ferestrele închise și să-și care grătarul spre fața casei. Dar era prea târziu. Mirosul intrase deja în pernele de pe terasă și în umbrela de soare din grădină.
După o săptămână, am observat ceva curios. Rufele mele se legănau liniștite pe sfoară, iar de dincolo de gard, totul era tăcut. Fără grătar. Fără fum.
Ba mai mult, într-o zi, când am trecut pe lângă casa ei venind de la piață, am văzut ceva și mai interesant: un suport de rufe nou-nouț, fixat pe terasa din spate. Melissa întindea niște prosoape albe, cu gesturi elegante, dar… atât de familiare.
Am zâmbit în sinea mea și-am dat din cap:
Poate nu era estetica pe care și-a dorit-o, dar era, cu siguranță, lecția de care avea nevoie.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.