Flăcările au mistuit capacul în câteva clipe, lăsând în urmă doar scrum, fum gros și țipete. Bătrâna Valeria, o mătușă îndepărtată, și-a făcut cruce tremurând:
— Să nu fie vreun semn… Doamne ferește…
Unul dintre gropari, cu mâinile pline de noroi, a reușit să stropească sicriul cu apă dintr-un bidon de rezervă. Extinctorul a venit prea târziu. Totul era distrus.
Preotul și-a lăsat cartea jos. Nu mai avea glas. Părinții fetiței fuseseră duși de urgență la ambulanță. Oamenii se strângeau în cercuri mici, șoptind, aruncând priviri speriate spre cenușa care fusese, până acum câteva clipe, locul în care copila urma să-și doarmă somnul de veci.
— Ce-a fost asta? — a întrebat unchiul fetei, răgușit. — Cine naiba a pus ceva în sicriu?
Răspunsul avea să vină a doua zi, dar nu de la poliție. Un tânăr, prieten apropiat al familiei, a venit la casa părinților cu o față vinovată și un telefon în mână.
— Trebuie să vă arăt ceva… Eu… eu am pus o jucărie nouă lângă ea, în sicriu. O… o jucărie inteligentă, cu baterii litiu. Să nu se simtă singură…
Era un ursuleț de pluș cu boxă încorporată, lumini și funcție de încălzire — un cadou modern, scump, dar total nepotrivit pentru un sicriu închis ermetic. Când temperatura a crescut în interior din cauza descompunerii naturale și a izolării, bateria s-a suprasolicitat și a explodat.
Explozia nu a fost mare, dar suficientă pentru a aprinde materialul textil și a provoca tragedia din ziua înmormântării.
Familia a fost în șoc.
— A vrut să facă un gest frumos… și a provocat iadul, — a spus sora mamei, cu lacrimi în ochi.
Însă, în sat, nimeni nu mai dormea liniștit. Zvonurile au început să curgă. Că fata n-ar fi murit de inimă. Că ar fi fost posedată. Că jucăria aceea era „blestemată”.
Tanti Lenuța, femeia care aprindea lumânări în fiecare dimineață la troița de la marginea cimitirului, a povestit că în noaptea de dinaintea înmormântării visase o fetiță care îi zâmbea și-i spunea: „Nu-mi lua ursulețul. Încă îmi ține de cald.”
Degeaba s-au adunat explicațiile raționale. În sat, spaima rămăsese. Copiii nu mai voiau să treacă pe lângă cimitir. Preotul a ținut o slujbă de dezlegare, la cererea comunității.
Dar cel mai greu a fost pentru mamă. Ea nu și-a mai revenit. Din acea zi, refuza să vorbească. Ieșea doar până la poartă, udând florile fetiței — garofițe roșii, semănate la marginea drumului.
Apoi, într-o duminică, la exact 40 de zile după înmormântare, s-a dus din nou la mormânt. A adus un ursuleț mic, simplu, de bumbac, cusut manual. L-a așezat pe cruce și a rostit încet:
— Acum, poți să dormi liniștită. Fără foc. Fără plastic. Doar iubire.
O lacrimă i s-a prelins pe obraz și a căzut în pământul ud. Vântul a adiat ușor, de parcă ar fi fost un oftat. Și pentru prima dată în multe săptămâni, în liniștea aceea grea, s-a auzit ceva: râsetul unei fetițe, departe, în amintire. Sau poate doar în inimă.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.