La început, am crezut că e o bucată de lemn plutind. Apoi, am văzut o mână. Inima mi s-a oprit pentru o clipă.
— E cineva acolo! — am strigat.
Dar muzica din boxele portabile, râsetele și valurile acopereau tot. Am luat-o la fugă spre salvamari. Câinele a alergat după mine, parcă înțelegând că, în sfârșit, cineva îl ascultă.
— În apă! E cineva în apă! — am urlat către tânărul salvamar.
El s-a ridicat imediat, a dus binoclul la ochi și a încremenit. Apoi s-a aruncat în alergare, fluierând tare. Doi colegi i-au sărit în ajutor, trăgând după ei o saltea de salvare.
În acel moment, oamenii au început să se ridice, uimiți, curioși, dar tot fără să înțeleagă. Iar câinele… câinele s-a întors spre apă și a început să latre și mai tare, cu disperare.
Salvamarul a ajuns primul. L-am văzut scufundându-se. Apoi, din valuri, a apărut corpul unei fetițe — inert, cu părul lipit de față, rochița udă ca o cârpă. Lângă ea, o femeie în stare de șoc, încercând să o țină la suprafață.
Toți am înmărmurit.
Câinele a început să urle. Un urlet prelung, sfâșietor.
Fetița a fost scoasă pe mal. Salvamarul a început manevrele de resuscitare. Timpul părea că s-a oprit. Când în sfârșit fetița a tușit și a început să plângă, plaja a izbucnit în aplauze și lacrimi. Mulți dintre noi plângeam cu mâna la gură.
Mama fetei nu putea să vorbească. Se prăbușise în nisip, cu capul în mâinile ei, șoptind doar: „N-am văzut… am închis ochii o clipă… o clipă…”
Și câinele? El s-a așezat lângă fetiță, cu privirea fixată pe ea, coada tremurând. Nu se mișca. Parcă se asigura că e în siguranță.
După ce și-a revenit, fetița a îmbrățișat câinele. Și atunci mama ei a întrebat printre lacrimi:
— Al cui e? Unde-i stăpânul lui?
Dar nimeni nu știa.
Poliția a fost chemată. Câinele nu avea cip, nu avea zgardă. Dar ceea ce avea… era loialitate. Inteligență. Curaj.
Ziua aceea s-a încheiat altfel. Nimeni nu s-a mai întors la plajă. Am stat în jurul câinelui, i-am dat apă, i-am adus mâncare, ne uitam la el ca la un miracol.
În acea seară, la știri, povestea a fost prezentată ca „Patrupedul erou care a salvat o fetiță de la înec”. Clipul cu câinele care lătra și alerga pe plajă a devenit viral. Oameni din toată țara au vrut să-l adopte. Dar mama fetiței a spus clar:
— El ne-a ales pe noi. Acum, e parte din familie.
I-au pus numele Brâncuș. Pentru că, la fel ca sculptorul, a venit fără cuvinte și a lăsat o lume întreagă fără cuvinte.
De atunci, în fiecare vară, familia vine pe aceeași plajă. Iar Brâncuș — deja bătrân — aleargă pe nisip cu un ochi atent la valuri și cu inima mereu în gardă. E mai mult decât un câine. E îngerul lor păzitor. Și al nostru.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.