Joi seară, un curier mi-a adus mâncare pe care nu o comandasem – iar ceea ce era scris pe spatele bonului a fost doar începutul…
Era o seară de joi și, ca de obicei, casa era un adevărat haos. Ionel, băiețelul meu de cinci ani, era ocupat să construiască o fortăreață impunătoare din piese de Lego, iar băiatul mai mic, Emil, transformase covorul din sufragerie într-o pânză personală folosindu-se de un iaurt.
Eram complet epuizată. Viața de mamă singură devenise realitatea mea de când soțul meu m-a părăsit în urmă cu doi ani. A ales o altă femeie, a început o nouă viață și m-a lăsat să adun toate cioburile rămase în urmă.
Tocmai terminasem de curățat ultima pozneală a lui Emil, când soneria a sunat brusc. Nu așteptam pe nimeni.
Primul meu gând a fost că e vreun vânzător ambulant sau poate vreun vecin care avea nevoie de ceva. Dar când am deschis ușa, m-am trezit față în față cu un curier tânăr, care ținea o pungă mare de hârtie plină cu mâncare chinezească.
— „Livrare pentru doamna Cârstea?” a întrebat el, consultându-și telefonul.
— „Cred că ați greșit adresa,” am răspuns confuză.
S-a încruntat, a mai verificat o dată, apoi a zis:
— „Comanda e deja plătită. Sigur nu ați făcut-o dumneavoastră?”
Am dat din cap.
— „Nu, nu am comandat nimic.”
— „Atunci cred că v-ați ales cu o surpriză. Nici nu răspunde nimeni la numărul trecut în comandă,” a adăugat ridicând din umeri și întinzându-mi punga.
Uimită și totodată curioasă, am dus mâncarea în bucătărie. Mirosul de pui dulce-acrișor umpluse încăperea, iar stomacul meu a început să murmure de poftă. În timp ce așezam punga pe blatul din bucătărie, ceva mi-a atras atenția – un bon, puțin ascuns printre cutii. L-am întors instinctiv, iar pe spate era un mesaj scris cu litere îngrijite. Inima mi-a început să bată tot mai tare, pe măsură ce citeam…
„Știu că poate părea ciudat, dar sper că îți place puiul dulce-acrișor. Te privesc de multă vreme din spatele tejghelei de la cafeneaua din colț, unde vii uneori cu cei mici. Ai un zâmbet cald și o energie care luminează tot în jur. Nu am avut niciodată curajul să îți vorbesc… până acum. Dacă ai vrea să bem o cafea împreună, lasă-mi un semn. Eu sunt Andrei.”
Am recitit mesajul de câteva ori, parcă neîncrezătoare. Mi-a venit să zâmbesc, dar și să mă întreb dacă era o glumă sau vreo farsă. Totuși, numele „Andrei” îmi suna cunoscut. Într-adevăr, barista de la cafenea, cel care mereu îmi dădea comanda cu acel zâmbet sincer… Era el?
În ziua următoare, m-am dus din nou la cafenea. Andrei era acolo. M-a văzut și s-a înroșit imediat. Eu i-am zâmbit larg și i-am spus:
— „Puiul a fost delicios. Dar cred că aș prefera o cafea fierbinte… în compania celui care mi l-a trimis.”
Privirea lui s-a luminat, iar în acel moment am știut că, poate, începutul unei noi povești abia se scria.
După câteva luni, Andrei devenise deja un nume familiar în casa noastră. Ionel îl numea „cel mai bun tovarăș de Lego”, iar Emil îl striga „Andi” și îl trăgea de mânecă pentru joacă. Nu-mi imaginam că o livrare ”greșită” ar putea să-mi aducă, într-o zi, un nou început.
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.
”Această poveste este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.”