— Eu sunt Fernando. Mulțumesc pentru ajutor, Lupita — a spus el, fără urmă de ironie, deși nu era genul care să mulțumească prea des.
Fetița a dat din umeri, ca și cum gestul ei era firesc. Apoi s-a întors spre trotuar, apucând iar cutia cu gumă. Dar Fernando a rămas pe gânduri. Ceva nu se potrivea. Fetița părea prea sigură pe ea, prea atentă la detalii. Și mai ales… ochii. Îi aminteau de cineva.
— Hei, stai puțin — a spus el. — Ai zis că îl ajuți pe don Chui?
— Da. După școală… adică, după cum apuc. Când nu vând gumă.
— Și părinții tăi?
Ea s-a uitat la el cu o privire tăioasă.
— Mama a murit. Tata… nu contează. Sunt cu doamna Mariana, dar n-avem bani.
Fernando și-a scos portofelul. Voia să-i întindă o bancnotă, dar s-a oprit. Lupita s-a uitat la gest și a clătinat din cap.
— Nu fac asta pentru bani. Am vrut doar să ajut.
Apoi, zâmbind ca și cum nu ar fi spus nimic greu, s-a îndepărtat. Fernando s-a urcat în mașină, dar n-a pornit imediat. Gândul la ochii aceia îl bântuia. După o oră, s-a dus la atelierul indicat de fată.
— Don Chui?
Un bărbat grizonat a ieșit de sub o mașină, ștergându-și mâinile pe o cârpă.
— Da. Ce vă pot ajuta?
— O fată pe nume Lupita mi-a spus că o mai ajutați pe aici.
Don Chui a zâmbit cald.
— A, mica Lupita. Mai deșteaptă decât mulți adulți. Dacă era la școală cum trebuie, ar fi ajuns ingineră. Sau cine știe, doctoriță.
— Nu merge la școală?
— Merge când poate. Dar e greu. Are grijă și de o bătrânică bolnavă… cred că-i rudă cu ea. Nu cere nimic, dar muncește ca un om mare. Asta-i copil crescut cu greul.
A doua zi, Fernando s-a întors. A găsit-o în același colț, cu aceași cutie veche. De data asta, a coborât direct și i-a zis:
— Vrei să vii cu mine? Am nevoie de o asistentă la birou. E muncă cinstită. Și pot să te ajut să mergi la școală.
Lupita s-a uitat lung la el, neîncrezătoare. Apoi a zâmbit timid.
— Doar dacă pot merge la școală și să o îngrijesc pe doamna Mariana în continuare.
— Asta era și ideea mea.
Au plecat împreună, ea cu cutia în mână, el cu promisiunea că viața i se va schimba. Și nu știa cât de mult. Căci peste ani, când Fernando avea să moară, în testamentul său scria clar: „Tot ce am, îi revine fiicei pe care destinul mi-a trimis-o în mijlocul străzii, atunci când nici eu nu știam că am nevoie de ea.”
Pe mormântul lui, într-o zi de primăvară, a venit o tânără îmbrăcată în halat alb, cu o cutie veche în brațe și cu ochii vii, exact ca atunci: Lupita.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.