— Poate ar fi mai bine s-o ducem la un centru special. — glasul lui Adrian răsună sec, de parcă n-ar fi vorbit despre propria lor fiică, ci despre un lucru oarecare.
— Oricum nu avem nicio șansă să strângem banii pentru operație. N-are rost să ne chinuim degeaba.
Mirela rămase nemișcată lângă chiuvetă. Avea mâinile ude, dar nici nu le mai simțea. Îi trebui câteva secunde ca să priceapă ce tocmai spusese soțul ei: voia, practic, să „scape” de copilul lor. De Irina. Fetița care venise pe lume cu o lună mai devreme, cu un diagnostic crunt, dar cu cel mai sincer și cald zâmbet pe care Mirela îl cunoscuse vreodată.
— Ai zis… că n-are rost? — vocea ei era abia o șoaptă, dar în ea clocotea o forță mută.
Adrian ridică din umeri, fără să-și desprindă privirea din telefon.
— Hai să fim serioși. Eu muncesc până târziu, tu trăiești din mila oamenilor. Cât ai adunat din donații? Patruzeci, cincizeci de mii? Iar intervenția costă milioane. Mirela, nu avem cum să reușim.
Mirela strângea un prosop ud în mâini, până i se albiră degetele. Fiecare leu din acei cincizeci de mii fusese obținut cu lacrimi, rușine și rugăciuni.
— Irina nu e o povară, Adrian. E copilul nostru.
— Al tău, mai bine zis. Eu sunt epuizat. M-am săturat să umblu din spital în spital, din farmacie în farmacie, din rate în datorii. Vreau o viață normală.
Din camera celei mici se auzi un scâncet. Mirela fugi într-acolo. Irina, în pijamaua ei roz cu pisicuțe, stătea ghemuită pe marginea patului, cu ochii înroșiți de plâns.
— Mami… promit… n-o să mai cer nimic… Nu mă lăsa…
Mirela o cuprinse imediat în brațe, simțind cum i se sfărâmă inima. Fetița tremura. Nu de frig, ci de teamă. Auzea. Și înțelesese.
Mirela o strânse și mai tare. Atunci, în ea s-a rupt ceva. Tăcerea. Frica. Rămăsese doar o mamă care înțelesese că nu mai putea merge alături de omul care renunțase la propria lor fiică.
Se ridică, o înveli bine pe Irina și porni spre hol, cu pași hotărâți.
— Ce faci?! — vocea lui Adrian deveni brusc ascuțită, îmbibată de panică.
— Plec. Și n-am să mă mai uit înapoi. Dacă tu ai renunțat la ea, atunci eu o voi proteja de tot ce e rău, inclusiv de tine.
— Mirela, ai înnebunit?! Unde vrei să pleci, noaptea, cu un copil bolnav?!
— Undeva unde nu va mai auzi niciodată că e „prea greu” s-o iubești.
Deschise ușa. Nu se întoarse. Ieși cu Irina lipită de pieptul ei. Aerul rece le izbi în față, dar Mirela simți că în sfârșit putea respira. Mai avea doar curaj și iubire. Și era de ajuns.
Poc!
Ușa rămase închisă.
Și atunci…
Mirela coborî cu grijă treptele, ținând-o strâns pe Irina. Afară mirosea a iarnă târzie. Fetița își îngropă fața în gâtul ei, iar Mirela îi mângâie părul moale.
Nu avea un plan, dar știa că nu putea rămâne. O vecină, doamna Rodica, văzuse tot. Ieși în prag, cu o pătură în brațe.
— Draga mea, unde fugi așa? Hai, intră la mine, până mâine găsim o soluție.
Mirela izbucni în plâns. Intră în casa caldă, unde mirosea a cozonac. Rodica le pregăti un ceai, le dădu plăpumi și le lăsă să doarmă în camera de oaspeți.
A doua zi, împreună cu alte femei din sat, au început să adune iar bani, mai mult decât ar fi sperat Mirela vreodată. Un medic bun din Cluj-Napoca auzise povestea și s-a oferit să facă operația la un preț mult mai mic, doar ca să salveze viața copilei.
Peste câteva luni, Irina alerga prin curte cu câțiva căței, râzând, cu obrajii rumeni și sănătoși. Mirela o privea din prag, cu lacrimi de recunoștință în ochi.
Știa că viața nu va fi niciodată perfectă. Dar era a lor. Și era fericită. Pentru că uneori, curajul unei mame poate schimba un destin.
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.
”Această poveste este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.”