Tania și-a deschis brusc ochii. Probabil adormise pe iarba umedă sub stejar. E un vis?
— Ajutor…
Nu, vocea era reală, aproape! Și a unui copil! Ce face un copil în pădure noaptea?!
A sărit în picioare și s-a dus spre voce, strecurându-se prin tufișurile spinoase. Coșul cu ciuperci a rămas în urmă — acum nu mai conta, să o ia Zinaida!
Vocea se apropia.
— Hei! Unde ești? Mă auzi?
Pauză. Și iar:
— Cine ești? Baba Yaga? Ai venit să mă mănânci?
— Nu, sunt Tania. Și eu m-am rătăcit.
În cele din urmă a văzut o fetiță. Stătea pe un ciot înalt, de aproximativ un metru și jumătate.
— Uau! Ce sus ai urcat!
Fetița a oftat.
— Acolo… acolo sunt broaște…
Și s-a uitat la Tania cu speranță:
— Mă vei salva?
Tania a încercat să vorbească cu încredere:
— Desigur! Tocmai de asta am venit aici. Dar hai să așteptăm până dimineața — noaptea e ușor să calci strâmb sau să cazi undeva.
În lumina lunii, Tania vedea cum fetița era umflată de lacrimi. Acum cel mai important era să o liniștească.
— Nu vei pleca?
— Nu, nu mă duc nicăieri. O să ne aranjăm cumva acum.
Tania aduna pe întuneric crenguțe, făcând o grămadă. Ploaia se oprise, dar pământul era încă umed. S-a așezat pe acel pat improvizat și a întins mâinile către copil:
— Vino la mine.
— Dar broaștele?
— Ele au adormit demult!
Fetița a coborât cu grijă de pe ciot și s-a așezat în poala Taniei, ghemuită.
Tania a înfășurat-o cu puloverul ei. Treptat, micuța s-a oprit din tremurat.
— Cum te cheamă?
— Mașa…
— Și ce ai venit aici, Mașenka, să mănânci terci la urs și să te culci în patul lui?
Fetița a râs încet.
— Nu… Doar că voiam să-l sperii pe tata… și m-am rătăcit.
— De ce îl speriai?
— Nu m-a lăsat să mă duc la râu să mă scald!
— Să te scald? Dar e deja toamnă, e frig!
— N-aș fi mers să mă scald! Doar de ce nu am voie?!
Mașa vorbea tot mai încet, glasul i se făcea somnoros. Ochii îi începeau să se închidă singuri. Tania a zâmbit cu blândețe.
Mai puțin și trebuia să reziste doar cinci ore — și atunci putea să se gândească la orice.
Probabil că și eaînsăși a adormit: și-a deschis ochii — iar în jur deja era lumină. Prin frunziș au început să pătrundă primele raze de soare.
— Trezește-te, somnoroaso! Trebuie să găsim pe tatăl tău!
Mașa s-a întins și a căscat.
— Și de ce să-l căutăm? El e pădurarul de aici!
Tania încremeni. Îl văzuse de câteva ori pe bărbatul acela în sat, și de fiecare dată se surprindea că roșea fără voie.
Era atât de frumos. Și privirea lui… Dar nu schimbaseră niciun cuvânt, și nici măcar nu-i știa numele.
Acum era clar — avea o fiică. Asta însemna că avea probabil și o soție. N-avea cum să fie altfel.
S-au ridicat și s-au uitat în jur.
— Hai să mergem în direcția de unde a răsărit soarele. Deci satul tău e pe acolo.
Mașa miji ochii șiret:
— Dar de unde știi care e satul meu?
Tania a râs:
— Mi-au spus broaștele!
Mașa a râs cu veselie.
— Hai mai repede! Mi-e foame rău!
Tania oftă. Dacă totul ar fi fost atât de simplu… După poziția soarelui părea că au ales direcția corectă, dar cine știe…
După câteva ore, au auzit lătratul câinilor. Mașa, epuizată, s-a înviorat imediat și a strigat:
— Laska! Joi!
Din tufișuri au apărut doi câini mari. Tania s-a oprit surprinsă, iar fetița a alergat spre ei, sărutându-le boturile.
Câinii, aproape cât copilul de mari, dădeau din coadă bucuroși și încercau s-o lingă pe stăpână.
— Sunt ai noștri! Asta înseamnă că tata e aproape!
Se auzi un fluierat lung, iar câinii răspunseră lătrând. Unul a rămas cu Mașa, iar celălalt a dispărut în pădure, ca să se întoarcă împreună cu stăpânul.
— Tata!
Mașa i-a sărit tatălui în brațe. El a ridicat-o și a învârtit-o în brațele lui.
— Mașka, ce m-ai speriat!
— Și eu m-am speriat… Nu mai fac asta niciodată! Iar Tania m-a salvat!
Tania zâmbi cu amărăciune. „Salvat…” Și ea se pierduse, de fapt.
Oboseala o cuprinse brusc — i-au cedat picioarele și s-a așezat pe o movilă apropiată.
Tensiunea din ultimele ore începea să se risipească.
— Poftiți, beți, — spuse bărbatul, întinzându-i o sticlă. — Apoi plecăm.
Tania a luat câteva guri de suc dulce de fructe și s-a ridicat cuminte.
Au mers cam o oră. Tatăl a purtat-o pe Mașa tot drumul.
Câinii alergau puțin în față, întorcându-se din când în când.
Când s-a zărit satul, Tania a înțeles — nu era satul ei, ci cel în care locuia pădurarul.
Până la casa Nikitîșnei mai era cale lungă — aproape șase kilometri.
Oftă cu suferință. Pădurarul zâmbi, ca și cum i-ar fi citit gândurile:
— Vă odihniți, mâncați ceva — și vă duc eu. Am motocicletă.
Tania zâmbi recunoscătoare, dar nu-și putea aminti cum îl chema pe bărbat.
El parcă i-a auzit iar gândul:
— Mă cheamă Iura. Iar pe dumneavoastră Tania — Mașa mi-a spus deja.
Casa se afla la marginea satului, aproape de pădure.
Tania și-a dat seama că bărbatul își căutase fiica singur — însemna că nu fusese panică în sat.
Chiar putea să se odihnească puțin. Nikitîșna nu va afla. Casa era mare, primitoare, îngrijită.
Înăuntru domnea o curățenie perfectă, mobilierul era confortabil și călduros.
— Faceți-vă comozi! Imediat vă dau de mâncare!
Mașa dădu din cap cu entuziasm:
— O să mănânc totul!
Iura râse:
— Totul, adică trei firimituri, ca un puișor!
Tania mânca borș fierbinte și simțea o căldură ciudată înăuntru.
Cineva avea grijă de ea. Îi aduceau pâine. Îi turnau felul doi.
Nu trebuia să mănânce repede, pentru că o aștepta munca.
Putea pur și simplu… să mănânce.
Și totuși, în curând trebuia să se întoarcă acasă. Acolo unde demult visa să nu se mai întoarcă.
Lupta cu somnul, dar Iura observă și îi arătă canapeaua moale:
— Haideți, culcați-vă puțin. Nu se întâmplă nimic dacă dormiți o oră.
Și într-adevăr, ce s-ar putea întâmpla? Poate crește iarba din grădină?
În acel moment Tania înțelese: nu mai poate suporta!
Cum ajunge acasă, își va face bagajele și va pleca. Să nu o aștepte nimeni.
Va găsi o soluție. S-a trezit seara.
— Vai! De ce nu m-ați trezit?!
Iura se uită la ea cu o blândețe gânditoare:
— N-am vrut. Zâmbeați în somn…
— Și Mașa?
— Doarme demult. Visează al zecelea vis.
Tania oftă:
— Nikitîșna mă omoară… Pentru coș…
Iura se uită la ea uimit și întrebă încet:
— Adică pentru că erați cât pe ce să muriți în pădure — nu o deranjează, dar pentru un coș — da?
Tania se încurcă. Nu știa ce să răspundă.
Și deodată înțelese: el vede tot! Cu întrebarea aceea spusese totul despre viața ei.
Iura clătină din cap:
— Cum să te prețuiești atât de puțin?
— Aveți dreptate… M-am hotărât deja. Mă întorc, îmi iau lucrurile și plec în oraș.
— Și acolo ai pe cineva?
— Pe nimeni. Nimic. O să mă descurc. O să-mi găsesc de muncă.
Iura tăcu, gândindu-se.
— Rămâi. M-aș bucura să te văd — în orice calitate.
Și dacă hotărăști să pleci — te ajut să te instalezi.
Tania se uită la el și simți că se afundă într-o căldură și siguranță.
— În sfârșit ai venit?! Ar trebui să te dau pe mâna poliției!
Zinaida Nikitîșna dădu din mână.
Nu mai avea putere să se certe — umblase toată ziua după animale.
— N-am ce să dau în judecată, dar pe mine… M-a lăsat bătrână și fără ajutor!
— Ce fel de rudă ești tu pentru ea?! Dacă are cap pe umeri, nu se mai întoarce la tine niciodată!
— Ce spui acolo?! Trebuie să-mi fie recunoscătoare toată viața!
— Taci din gură! Nu sunt Tania, să-ți țin isonul!
I-ai distrus viața fetei!
— Ia uite, cine-i acolo?
Motocicleta pădurarului s-a oprit la poartă. Tania a coborât, a salutat scurt și s-a îndreptat hotărâtă spre casă.
Zinaida ezită o clipă, apoi țipă:
— Unde-ai umblat, desfrânato?! Ești femeie măritată! Și coșul unde e?!
Stepanovna ridică din umeri.
După câteva minute, Tania ieși din casă cu o geantă.
— La revedere!
— Unde te duci?! Unde?! Trebuie să hrănești vitele!
Tania se întoarse:
— Gata… Nu mai vreau să vă „supăr”!
Că de la atâta „bunătate” îmi crește cocoașă!
Nikitîșna rămase stană de piatră de atâta obrăznicie, iar Stepanovna izbucni în râs:
— Uite ce stea ai crescut, Zina!
Seara, Iura i-a povestit Taniei viața lui.
Soția lui murise la naștere — doctorii n-au putut-o salva.
Cu doi ani în urmă se mutase cu fiica lui în pustietate, departe de trecut.
A aranjat ca Tania să fie angajată la o fermă din satul vecin începând cu săptămâna următoare.
Până atunci trebuia doar să se odihnească.
Peste șase luni au făcut o nuntă zgomotoasă și veselă, în stilul satului.