Târziu, seara, într-un vagon de metrou de la marginea orașului, pasagerii moțăiau liniștiți sau priveau tăcuți în ecranele telefoanelor. Printre ei – un bărbat într-o haină uzată, cocoșat de oboseală. La prima vedere, nu ieșea cu nimic în evidență. Dar ceea ce ținea în brațe i-a făcut pe mulți să se oprească și să privească.
O pisicuță mică, gri, cât palma, era ghemuită pe pieptul lui. Se strângea lângă un fular vechi, iar torsul ei acoperea zgomotul roților. Bărbatul o mângâia cu grijă cu degetele sale aspre, în care încă se ascundea tandrețea.
Cu trei zile înainte, auzise un scâncet slab lângă un tomberon. Pisicuța zăcea într-o baltă, tremurând de frig. Bărbatul i-a dat ultima bucată din mâncarea lui și a înfășurat-o în fular — singurul lucru cald pe care îl avea. „Am vrut doar s-o încălzesc o noapte”, a spus el. „Dar dimineața nu a fugit — s-a băgat sub haina mea.”
Pisicuța se numea Mina. Numele era scris pe un șervețel vechi, cu o notă:
„Răspunde la numele Mina. Vă rog, nu o abandonați. Este fiica mamei mele.”
Pe verso — un număr de telefon.
Când trenul a ajuns în stația potrivită, pe peron o aștepta deja o fată. A alergat spre ușă plângând, cu respirația tăiată și ochii plini de lacrimi.
— Mina! — a strigat și a căzut în genunchi. Pisicuța a început imediat să-i lingă fața, de parcă o recunoscuse.
Fata se numea Ania. A povestit că Mina era ultima amintire de la mama ei, care murise. Mama o găsise pe pisicuță cu un an înainte și o numea „îngerașul meu”. După moartea mamei, Ania trecuse printr-o perioadă grea și fusese nevoită să locuiască o vreme în mașină. Pierderea Minei a fost ultima lovitură. Lipise anunțuri peste tot, sperând într-un miracol.
Și miracolul s-a întâmplat.
Ania a încercat să-i ofere bani bărbatului, dar el a refuzat:
— Nu pentru bani. Doar am vrut s-o încălzesc.
Mai târziu, la o cafea ieftină de la o benzinărie, Ania a aflat că bărbatul se numea Sylas și că fusese cândva mecanic și pompier voluntar. Își pierduse casa după boala soției sale și apoi — speranța. Dar Mina l-a schimbat.
— Îmi fura șireturile — a râs el. — De parcă nu voia să plec.
Ania lucra ca voluntară într-un adăpost pentru animale fondat de mama ei. Tocmai căutau pe cineva cu abilități tehnice. Sylas a început să ajute, iar în scurt timp a primit un loc de muncă stabil și o cameră mică lângă adăpost.
Câteva săptămâni mai târziu, Ania a depus o cerere de finanțare și a înființat o fundație numită după mama ei — Fundația Lena, care ajută animalele fără adăpost să își găsească stăpâni noi printre persoanele aflate în dificultate.
Sylas a devenit primul îngrijitor oficial al proiectului. Acum, nu doar că îi ajută pe alții, dar simte din nou că căldura sa poate salva o viață.