O biserică plină de durere. O fetiță de doi ani. Un sicriu. Și câteva cuvinte care au înghețat o lume întreagă.
Biserica Sfântul Mihail era cufundată într-o durere grea, aproape palpabilă.
Aerul era dens, îmbibat cu mirosul dulce al tămâii, al cerii topite și al pietrei reci. Lumina se strecura prin vitraliile colorate, desenând umbre tremurătoare pe podeaua de piatră, dar nu reușea să alunge întunericul din inimile celor prezenți.
Clopotele băteau rar și blând, sunetul lor răsunând adânc în piepturile celor îndurerați, ca o prelungire a inimilor frânte. Printre suspine și rugăciuni, se simțea parcă și biserica plângând pentru sufletul pierdut.
Ana stătea lângă sicriul soțului ei, Rareș. Îmbrăcată în negru, cu chipul distrus de o durere pe care nici lacrimile nu o mai puteau exprima, își ținea fiica de doar doi ani, Sofia, strâns în brațe.
Dar micuța se zbătea, cu fața roșie și umflată de atâta plâns. Nu înțelegea exact ce se întâmplă. Tot ce știa era că tati era acolo, în acea cutie mare de lemn… și că nu se mai întorcea.
Ana încerca să o liniștească, cu glas tremurat, dar Sofia nu se oprea. Ochii ei mari, umezi, erau fixați pe capacul lustruit al sicriului.
— Tati! Tati! — striga fetița, arătând cu degețelul spre catafalc.
Ana înghiți în sec. Un nod amar i se ridica în gât. Sub voal, degetele îi strângeau rochia cu o tensiune albă.
Și atunci… s-a întâmplat ceva.
Ceva ce niciun suflet din biserică nu avea să poată explica vreodată.
Sofia și-a împreunat mâinile mici către sicriu și, cu o voce clară, insistentă, a spus:
— Tati zice să nu mai plângi, mami.
Toți au întors capul. Murmurul slujbei s-a oprit. A trecut un fior rece prin mulțime. Cuvintele fetiței păreau să vină de nicăieri, rostite cu o claritate ce nu părea posibilă la o vârstă atât de fragedă.
Ana a tresărit și a apropiat-o de piept.
— Ce-ai spus, iubita mea?
Sofia și-a întors privirea iar către sicriu și a adăugat, cu ochii larg deschiși:
— Tati a zis că nu e frig… și că trebuie să mergem acasă. A zis că e lumină acolo… și că ne iubește.
O femeie din spate a scăpat din mână o icoană. Un bărbat s-a închinat, murmurând rugăciuni cu buze tremurânde. Preotul a pășit în față, dar n-a scos un cuvânt. Privirea lui era lipită de copilă.
Ana era împietrită. Nu visa. Nici ceilalți nu visau. Fetița vorbea cu o liniște și o convingere cutremurătoare. Iar ochii Sofiei nu mai erau plini de lacrimi — ci luminau cu o seninătate greu de înțeles.
— A zis că e în spatele meu… și că îmi ține mânuța, — a adăugat Sofia, ca un șoaptă într-o biserică mută.
Ana s-a întors brusc. Nimeni. Doar aerul greu și umbrele lumânărilor dansând pe pereți.
Dar a simțit.
O atingere ușoară, caldă, pe umărul stâng. Un fior cunoscut, imposibil de confundat. Și-a dus mâna la umăr și s-a prăbușit în lacrimi. Dar nu mai erau lacrimi de durere. Erau lacrimi de eliberare. De alinare. De pace.
Mulțimea tremura. Unii plângeau în tăcere. Alții cădeau în genunchi. Preotul a reluat rugăciunea, dar acum vocea lui era blândă, luminoasă.
Ana și-a lipit obrazul de părul Sofiei și și-a închis ochii. Pentru prima dată în zile întregi, pe buze i-a înflorit un zâmbet adevărat.
— Tati a plecat… dar e aici. Mereu. Nu vezi? — a murmurat Sofia, somnoroasă, cu capul sprijinit de pieptul mamei.
Și da, Rareș nu mai era acolo.
Dar nu dispăruse cu adevărat.
Pentru că uneori, chiar dacă nu-i vedem…
…cei pe care-i iubim nu ne părăsesc niciodată.
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.