„Scrisoarea Olgăi Vasilievna” – povestire în română conversațională
Deasupra orașului, cerul se făcea tot mai negru, ca o pânză arsă pe margini. Vântul tăia obrazul, iar Valentina urca treptele notarului cu pași mici, apăsați. Nu mai era nimic de spus. Îi murise mama, apoi tatăl. Iar acum, soacra. Singura care-o mai ținea în casa aia mare, rece, unde râsetele amantei și ale lui Ostap încă bântuiau pereții.
În sala de lemn, în care mirosea a hârtie veche și parfum scump, Ostap zâmbea ca un câine bine hrănit. Avea același aer arogant ca atunci când i-a spus în față, în bucătărie, că Sofia „înțelege mai bine nevoile lui”. Iar Sofia, cu mâna pe genunchiul lui, râdea înfundat, privind cu dispreț pantofii uzați ai Valentinei.
Notarul a citit testamentul. Toate – casa, conturile, colecția de bijuterii – mergeau la Ostap. Normal. Nimic pentru Valentina. Doar… o scrisoare.
Un plic gros, sigilat cu ceară roșie. Notarul i l-a întins fără o vorbă. Ostap râdea deja.
— Poate e o poezie de adio! – glumi el.
Valentina nu a răspuns. A desfăcut încet sigiliul. Mâinile îi tremurau ușor. Înăuntru – o singură pagină, scrisă de mână. Recunoștea scrisul Olgăi. Cu litere rotunde și clare.
**„Draga mea Valentina,
Dacă citești asta, înseamnă că nu am mai apucat să-ți spun ce știu. Adevărul. Nu ești o simplă noră. Tu ești fiica mea. Da, copilul pe care l-am născut la 19 ani și l-am dat spre adopție ca să scap de rușinea vremurilor. Nu te-am putut păstra, dar nici nu te-am uitat vreodată.
Destinul – sau Dumnezeu – m-a făcut să te cunosc din nou, ca noră. Nu ți-am spus adevărul… de teamă că ai fugi, că m-ai urî. Dar te-am iubit în tăcere ca pe propria mea carne.
Lui Ostap i-am dat tot ce era pe hârtie. Dar ce nu știe el – e că averea cea mai mare nu era în conturi.
În beciul casei din strada Stejarului nr. 14, într-un perete fals, e ascuns un cufăr vechi. Codul e data ta de naștere. E singurul loc unde am pus aurul și documentele din familia mea – de dinainte de război. Nu am încredere în fiul meu. Nici în Sofia. Dar în tine… da. Tu ai sufletul meu.
Iartă-mă pentru toți anii pierduți.
Mama ta,
Olga.”**
Valentina a simțit că se prăbușește. S-a ținut de marginea mesei. Ochii i s-au umplut de lacrimi, dar nu de durere – de o dragoste tardivă, neașteptată. Și de furie.
Ostap s-a ridicat, curios:
— Ce scrie acolo? Ce ți-a lăsat?
Valentina a pliat încet scrisoarea. Și-a șters lacrimile.
— O amintire, zise ea calm. Nimic ce te-ar interesa.
A ieșit fără să se uite înapoi, cu inima bătându-i ca un toboșar. Pe chipul ei nu mai era disperare. Era ceva nou. O forță. Un adevăr.
Știa ce are de făcut. Strada Stejarului o aștepta.
Și acolo, în tăcerea unui beci prăfuit, avea să-și regăsească nu doar moștenirea… ci identitatea.
Finalul nu era o cădere.
Era un nou început.
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.