Cuvintele profesorului au lovit-o ca un trăsnet. „Capul e inutil…” Ce înseamna asta? Cum adică capul? Se opri, simțind că tot aerul i-a fost smuls din piept. Inima lui Deniss încă bătea, dar… ei spuneau că mintea lui… nu mai era acolo?
Se ridică de pe bancă, tremurând. Avea gura uscată. Avea nevoie de răspunsuri, nu de fraze criptice. Se duse direct la cabinetul profesorului, fără să se mai gândească. Bătu de două ori, apoi intră, fără să aștepte.
— Doctore… Ce-a fost asta? Ce-ați vrut să spuneți? Că inima lui Deniss merge, dar capul nu? Adică… el nu mai e?
Profesorul oftă și-i făcu semn să ia loc.
— Uite, nu voiam să afli așa. Îmi pare rău că ai auzit conversația. Dar… da. După ultima oprire cardiacă, creierul lui Deniss a fost prea mult timp fără oxigen. L-am resuscitat, dar… activitatea cerebrală e aproape zero.
— Deci… e în moarte cerebrală?
— Din punct de vedere medical, da.
Tăcerea care urma a fost grea, apăsătoare. Totul se năruia în jurul ei, din nou. Odată pentru inimă. Acum pentru minte. Cât putea să mai piardă?
— Și inima? Funcționează?
— Da. E incredibil de puternică. Tocmai de-aia am zis ce-am zis… dacă nu ar fi fost contextul ăsta, ar fi putut salva o altă viață.
Ochii Jeannei se măriră. Știa ce urma să audă.
— Vreți să… să donez inima lui?
— Nu vreau să te presez. Dar dacă tot ce-a fost Deniss nu mai e, și doar inima lui merge… ar putea da o șansă altcuiva. Un tânăr din alt oraș e compatibil. E rar, aproape imposibil de găsit o asemenea potrivire. Dar e decizia ta. A ta și a fratelui lui.
Ea închise ochii. Îl vedea pe Deniss cum zâmbea, cum râdea, cum ținea copilul nenăscut de parcă deja îl simțea. Cum îi șoptea noaptea, când ea nu putea dormi: „N-o să te las niciodată. Orice-ar fi, suntem o echipă.”
Dar echipa lor se rupsese. Și nu mai era cale de întoarcere.
Fratele lui Deniss, Pavel, nu voia să audă.
— Ce, să-l faceți bucăți ca pe un porc?! Nici vorbă! E fratele meu, nu o piesă de schimb!
— Pavel, te rog… gândește-te ce-ar fi vrut el. Dacă altcineva poate trăi datorită inimii lui…
— Nu! N-o să-mi schimb părerea!
— Dar el nu mai e, Pavel… E doar corpul. Sufletul, mintea lui… s-au dus. Nu-l mai putem aduce înapoi. Dar poate lăsa ceva în urmă. O parte din el ar putea continua să bată într-un alt om…
— Lasă-mă, Jeanne. Eu nu semnez nimic.
A plecat trântind ușa. Iar Jeanne a rămas singură cu gândurile ei.
Toată noaptea a stat pe holurile spitalului, privind în gol, ținând în brațe ecografia copilului. Un ghem alb-negru, începutul unei vieți. Și totuși, fără tată.
Dimineață, cu ochii roșii, s-a dus la doctor.
— Eu semnez. Dacă inima lui poate salva pe cineva, atunci asta trebuie să fac. Deniss ar fi vrut asta. Nu pot să-l mai țin doar pentru mine… când el, de fapt, nu mai e.
Au urmat ore lungi. Hârtii. Semnături. Lacrimi. Apoi l-au dus pe Deniss în sala de operație, pentru ultima dată. Jeanne nu și-a luat rămas bun din nou. Nu avea putere. Doar s-a lipit de peretele rece al holului, și a închis ochii, rugându-se ca undeva, altundeva, cineva să trăiască datorită lui.
După câteva zile, a primit o scrisoare. Fără nume, fără detalii. Doar un rând:
„Inima soțului tău bate într-un tânăr de 24 de ani. Se recuperează. Și trăiește datorită lui.”
A ținut scrisoarea la piept și a plâns. Pentru că durerea nu dispăruse, dar acum avea sens.
Au trecut luni. Jeanne a născut un băiețel. L-a numit Denis. Iar când îl ținea în brațe și simțea cum îi bate inimioara mică, parcă auzea și ecoul unei alte inimi — mari, puternice, bune — care nu mai era cu ea, dar n-a plecat niciodată cu totul.
Sfârșit.