— Domnule, vă rog… luați-o pe sora mea. Este foarte flămândă…
Acea chemare tăcută, plină de disperare, care a străbătut zgomotul străzii, l-a luat prin surprindere pe Igor Levsin.
Se grăbea — nu, alerga literalmente, de parcă ar fi fost urmărit de un dușman invizibil.
Timpul îl presa: milioane de dolari depindeau de o singură decizie, care trebuia luată chiar azi, în cadrul ședinței.
De când Rita — soția lui, lumina lui, sprijinul lui — a părăsit această lume, munca devenise singurul sens rămas în viața lui.
Dar acel glas…
Igor s-a întors. În fața lui stătea un copil de aproximativ șapte ani.
Slăbuț, ciufulit, cu ochii înlăcrimați.
În brațe ținea un mic ghemotoc, din care se zărea chipul unei fetițe.
Fetița, învelită într-o pătură veche și uzată, scâncea ușor, iar băiatul o ținea strâns, de parcă era singura ei protecție într-o lume lipsită de empatie.
Igor ezită. Știa că nu poate pierde timp, trebuia să meargă.
Dar ceva în privirea acelui copil sau în simplitatea acelui „vă rog” a atins o parte adânc îngropată a sufletului său.
— Unde e mama ta? — întrebă el blând, aplecându-se lângă copil.
— A promis că se întoarce… dar au trecut deja două zile.
O aștept aici, poate vine, — vocea băiatului tremura, și mâna lui la fel.
Numele lui este Maxim. Pe micuță o cheamă Taisia. Au rămas complet singuri.
Niciun bilet, nicio explicație — doar speranța de care băiețelul de șapte ani se agăța ca de un fir de pai.
Igor i-a propus să cumpere mâncare, să cheme poliția, să anunțe serviciile sociale.
Dar la menționarea poliției, Maxim s-a cutremurat și a șoptit cu durere:
— Vă rog, nu ne luați.
O vor lua pe Taisia…
Și în acel moment, Igor a înțeles: nu mai putea pleca pur și simplu.
La cea mai apropiată cafenea, Maxim mânca cu lăcomie, iar Igor îi dădea cu grijă lui Taisia lapte praf cumpărat de la farmacie.
Ceva din el începea să se trezească — ceva ce fusese îngropat demult sub o carapace rece.
A sunat la asistentă:
— Anulați toate întâlnirile.
Astăzi și mâine, de asemenea. După un timp, au venit polițiștii — Gerasimov și Naumova.
Întrebări obișnuite, proceduri standard.
Maxim a strâns cu disperare mâna lui Igor:
— Nu ne veți trimite la orfelinat, nu-i așa?
Igor nici nu s-a așteptat să rostească acele cuvinte:
— Nu.
Promit. La secție au început formalitățile.
La caz s-a alăturat Larisa Petrovna — o veche prietenă și asistent social cu experiență.
Datorită ei, au reușit să finalizeze rapid actele — tutelă temporară.
— Doar până când o găsesc pe mamă, — repeta Igor, mai mult pentru sine.
— Doar temporar.
I-a dus pe copii acasă. În mașină era liniște ca într-un mormânt.
Maxim o ținea strâns pe soră-sa, fără întrebări, șoptindu-i doar cuvinte blânde, liniștitoare, familiare.
Apartamentul lui Igor i-a întâmpinat cu spațiu, covoare moi și ferestre panoramice ce ofereau o priveliște asupra întregului oraș.
Pentru Maxim, era ca un basm — viața lui nu cunoscuse niciodată atâta căldură și confort.
Igor se simțea pierdut. Nu știa nimic despre formulele de lapte, scutece și program zilnic.
Se împiedica de scutece, uita când să-i hrănească, când să-i culce.
Dar Maxim era acolo. Tăcut, atent, încordat.
Îl urmărea pe Igor ca pe un străin care ar putea dispărea în orice clipă.
Dar în același timp, îl ajuta — o legăna cu grijă pe sora lui, îi cânta cântece de leagăn, o punea la somn cu atâta grijă, cum numai cineva care a făcut-o de multe ori știe să o facă.
Într-o seară, Taísia nu putea adormi. Plângea, se mișca neliniștită în pătuț.
Atunci Maxim s-a apropiat de ea, a luat-o cu grijă în brațe și a început să-i cânte încetișor.
După câteva minute, fetița dormea liniștită.
— Ești uimitor, știi să o liniștești atât de bine, — spuse Igor, privind scena cu căldură în suflet.
— A trebuit să învăț, — răspunse simplu băiatul.
Nu cu supărare, nu cu plângere — ci ca un fapt de viață.
Și în acel moment a sunat telefonul. Era Larisa Petrovna.
— Am găsit-o pe mama lor.
Este în viață, dar urmează o reabilitare — dependență de droguri, stare gravă.
Dacă își va termina tratamentul și va dovedi că poate avea grijă de copii, îi vor fi înapoiați.
Altfel — statul va prelua tutela. Sau… tu. Igor a tăcut. Ceva în el s-a strâns.
— Poți obține tutela oficială.
Sau chiar să-i adopți. Dacă asta e ceea ce îți dorești cu adevărat.
Nu era sigur că e pregătit să devină tată.
Dar știa un lucru: nu voia să-i piardă pe acești copii.
În acea seară, Maxim stătea într-un colț al sufrageriei și desena atent cu creionul.
— Ce se va întâmpla cu noi? — întrebă el, fără să-și ridice privirea de pe foaie.
Dar în vocea lui se simțea totul — frică, durere, speranță și teama de a fi părăsit din nou.
— Nu știu, — răspunse sincer Igor, așezându-se lângă el.
— Dar voi face tot ce pot ca să fiți în siguranță.
Maxim a tăcut puțin.
— Ne vor lua din nou?
Ne vor lua casa, pe tine?
Igor l-a îmbrățișat. Strâns. Fără cuvinte.
A vrut să-i transmită prin acea îmbrățișare: nu mai ești singur. Niciodată.
— Nu vă voi da.
Promit. Niciodată.
Și exact în acel moment, a înțeles: acești copii nu mai erau întâmplători pentru el.
Deveniseră o parte din el însuși.
A doua zi dimineață, Igor a sunat-o pe Larisa Petrovna:
— Vreau să devin tutorele lor legal.
Pe deplin. Procesul n-a fost ușor: verificări, interviuri, vizite la domiciliu, întrebări nesfârșite.
Dar Igor a trecut prin toate — pentru că acum avea un scop adevărat.
Două nume: Maxim și Taísia.
Când tutela temporară s-a transformat în ceva mai mult, Igor a decis să se mute.
A cumpărat o casă în afara orașului — cu o grădină, o verandă spațioasă, ciripit de păsări dimineața și miros de iarbă după ploaie.
Maxim înflorea sub ochii lui.
Râdea, construia corturi din perne, citea cu voce tare, aducea desene pe care le atârna mândru pe frigider.
Trăia — cu adevărat, liber, fără frică.
Într-o seară, când îl punea la somn, Igor l-a acoperit cu pătura și i-a mângâiat cu blândețe părul.
Maxim s-a uitat la el de jos în sus și a rostit încet:
— Noapte bună, tată.
Ceva s-a încălzit în interiorul lui Igor, iar ochii i s-au umezit.
— Noapte bună, fiule.
Primăvara a avut loc adopția oficială.
Semnătura judecătorului a consfințit statutul, dar în inima lui Igor, totul fusese deja decis.
Primul cuvânt al Taísiei — „Tata!” — a însemnat mai mult decât orice succes în afaceri.
Maxim și-a făcut prieteni, s-a înscris la fotbal, uneori venea acasă cu o gașcă zgomotoasă.
Iar Igor învăța să împletească codițe, să facă micul dejun, să asculte, să râdă… și să se simtă din nou viu.
Nu a plănuit niciodată să devină tată. Nu căuta asta.
Dar acum nu-și putea imagina viața fără ei. A fost greu.
A fost neașteptat. Dar a devenit cel mai frumos lucru care i s-a întâmplat vreodată.