— Știi, când aveam 32 de ani, am văzut o rochie în vitrină. Albastră, cu nasturi subțiri. Am stat și m-am uitat la ea, până când fratele tău nu a început să plângă în cărucior. Am mers mai departe. Și nu m-am întors. Știi de ce? Pentru că în anul acela amândoi aveați nevoie de încălțăminte nouă. Și v-am ales pe voi.
Am simțit cum mi se strânge inima.
— Și nu a fost un sacrificiu, — a adăugat ea. — A fost o decizie. Alegerea mea. Mi-am trăit viața dăruindu-mă. Cu bucurie. Iar acum… am vrut să păstrez ceva pentru mine. Măcar o dată.
Am tăcut. Nu știam ce să spun. Și atunci ea a spus ceva la care nu mă așteptam:
— Dar știi, tot am pus bani deoparte pentru nepot. Am început să strâng încă de acum trei ani. Este cadoul de rămas bun înainte de colegiu. Eu doar… am vrut să văd dacă îmi poți permite să fiu nu doar bunică. Ci și femeie.
Am fost uimită. Și rușinată. Și profund mișcată.
— De ce nu mi-ai spus din prima?
— Pentru că trebuia să găsești tu răspunsul. Nu suntem mereu obligați să ne explicăm dorințele. Uneori cei apropiați trebuie să aibă încredere.
Ne-am îmbrățișat. Pentru prima dată după mult timp am văzut în ea nu doar „mama”, ci un om. Cu o istorie. Cu dorințe. Cu un vis.
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.