Ion s-a întors acasă târziu. Fără să scoată o vorbă, și-a dat pantofii în hol, a atârnat paltonul și a intrat în baie. După câteva minute, era deja în bucătărie, unde îl aștepta o farfurie cu tocană de pui și mazăre verde – specialitatea soției sale, Ana. Lângă ea, un salată cu fructe de mare. A luat furculița, a mai bâjbâit câteva clipe în salată, apoi s-a întors brusc.
— Spune-mi pe cinste… de unde ai luat salata asta? a întrebat el încet, dar ferm.
Ana a înghețat, lăsând ceainicul la jumătatea drumului până la ceașcă. În ochii ei tremura ceva neliniștitor.
Trăiau împreună de peste treizeci de ani. Dacă ar fi trebuit să-și noteze căsnicia pe o scară de la unu la o sută, Ana ar fi spus fără ezitare „cincizeci”. Pentru că totul fusese acolo: dragoste și enervare, bucurii și greutăți, zile senine și nopți grele. O viață obișnuită. Și Ion – deși îndărătnic, deși cu fire grea – era un om bun. Credincios, statornic, muncitor.
Totul s-a schimbat primăvara trecută, când Ana a căzut la pat. Doctorul spusese că era doar oboseală cronică, adunată de-a lungul anilor. Ion a adus-o acasă cu taxiul – mașina lor rămăsese ne-reparată, toți banii mergeau la creditul luat pentru fiica lor, Mariana.
Mariana tocmai se măritase, și voia o nuntă „ca în filme”. Chiar dacă rochia părea ciudată și tortul „ca o gumă de mestecat”, după părerea lui Ion, părinții au suportat totul. Era important ca fata lor să fie fericită.
După nuntă, tinerii s-au mutat într-un apartament moștenit de bunicul mirelui, iar Ion și Ana au rămas să plătească creditul, trăind cu o mașină veche, electrocasnice uzate și o oboseală fără sfârșit.
Ana preda engleza și mai dădea meditații. Ion era strungar la uzina. Refuza să mănânce la cantină, hamburgeri, pizza – doar mâncare gătită acasă! Caldă, proaspătă, variată.
Ana nu contrazicea, deși după munca abia mai putea să stea pe picioare. Într-o zi, n-a mai rezistat:
— Cum să am timp să-ți fac pentru cină ciorbă, felul doi, salată și compot? Nu sunt robot.
Dar Ion îi povestea despre străbunica lui, care lucra în câmp, hrănea o familie de opt persoane și mai și cânta în cor.
Ana pur și simplu obosea. Într-o zi, intrând într-o cofetărie nouă din cartier pentru pâine proaspătă, a zărit vitrina cu salate. Și deodată a spus:
— Dau și eu pe o salată cu fructe de mare, cea mare.
Acasă, la cină erau sarmale, plăcintă… și acea salată.
— Uau, ce noutate! Delicioasă, parcă e făcută acasă, a laudat Ion.
Ana n-a spus nimic. Și astfel a început taina ei: când nu apuca, cumpăra din cofetărie. Era ca acasă, gustos, puțin mai scump – dar măcar putea respira.
Așa ar fi mers totul, dacă nu se întâmpla o chestie. La muncă, Ion își împărțea masa cu un tânăr stagiar. Băiatul mânca chiftele și o salată care semăna suspect cu a lui.
— De unde ai mâncarea?
— Din cofetăria de la colț. Mai bună decât acasă! a chicotit băiatul.
Ion s-a întors acasă cu gândurile agitate. Era prea multă coincidență. Și atunci l-a năpădit bănuiala…