Într-o zi ploioasă de noiembrie, Alexandru i-a propus lui Katia să se mute la el, măcar temporar. Nu mai era vorba doar de dorința unchiului, simțea că vrea s-o protejeze, s-o cunoască mai bine, dar mai ales… să fie aproape de ea.
— Nu trebuie să fie nimic complicat, i-a spus el. Doar stai aici, la cald. Nici nu trebuie să vorbim, dacă nu vrei.
Katia a zâmbit și a acceptat, cu ochii umezi de recunoștință. În următoarele săptămâni, casa lui Alexandru a început să se transforme. Nu fizic — totul era la fel: marmura lucioasă, pereții goi, mirosul de lux rece. Dar atmosfera… era alta. Se auzea râs. Se simțea miros de supă gătită. Și mai ales, era cineva acolo care îl întreba în fiecare seară: „Cum te simți azi?”
Pentru prima oară, cineva îl asculta cu adevărat.
Katia nu era interesată de banii lui, de afacerile lui, de ce ceas poartă sau cu cine se întâlnește la cină. Îl privea ca pe un om, nu ca pe un trofeu. Și tocmai asta l-a făcut să o admire tot mai mult. Nu mai era vorba de o formalitate. Se îndrăgostea.
După două luni, s-au căsătorit civil. Simplu, fără tam-tam. Unii prieteni de-ai lui au râs pe la colțuri. Alții au dispărut din peisaj. Dar lui nu-i mai păsa. În sfârșit, trăia ceva adevărat.
Katia însă nu voia să rămână o „soție trofeu”. Într-o zi, i-a zis:
— Vreau să fac ceva. Să ajut și eu cum pot. Am trăit prea mult pe străzi ca să uit cum e. Hai să facem ceva pentru ei.
Așa s-a născut ideea unei fundații. Împreună au deschis un centru pentru persoane fără adăpost. Acolo, oamenii puteau face un duș, primeau haine curate, o masă caldă și — cel mai important — șansa de a reîncepe. Alexandru a investit banii, Katia și-a investit inima.
Centrul s-a transformat rapid într-o comunitate vie. Și Alexandru, care înainte era rece și distant, a ajuns să petreacă ore întregi acolo. Vorbea cu oamenii, îi asculta. Începea să simtă — cu adevărat.
Într-o seară, când stăteau amândoi pe terasa casei, cu ceai cald și o pătură groasă peste genunchi, Alexandru s-a întors spre ea și i-a spus:
— Știi… când am citit ultima dorință a unchiului meu, am crezut că e nebun. Dar acum înțeleg. El nu voia doar să te salvez pe tine. Voia să mă salvezi tu pe mine.
Katia i-a zâmbit, și-a sprijinit capul pe umărul lui și a zis simplu:
— Poate ne-am salvat reciproc.
Și într-adevăr, așa a fost. Dintr-o ultimă dorință ciudată, a luat naștere o poveste care a schimbat nu doar două vieți, ci sute. Poate mii. O lecție de iubire, umanitate și curajul de a privi dincolo de aparenț