Mi-am îndreptat gluga, încercând să-mi ascund părul — deja foarte rar și decolorat după încă un curs de chimioterapie. În metrou era aglomerat și am reușit să mă așez lângă ușă. Mă simțeam distrusă, corpul mă durea, fiecare respirație îmi venea greu.
Lângă mine s-a oprit o femeie de vreo șaizeci de ani cu un băiețel mic, de vreo șase ani. El și-a ocupat imediat locul liber, iar femeia, oftând greu, s-a adresat mie:
— Domnișoară tânără, cedați-mi locul, vă rog. Îmi este greu să stau în picioare.
Mi-am ridicat puțin capul, forțele erau pe sfârșite.
— Îmi pare rău, nu pot, — am spus încet, coborând privirea, — să vă cedeze nepotul dumneavoastră.
Ea s-a încrețit și și-a ridicat vocea:
— Cum să nu puteți? Sunteți tânără! Unde vă este respectul? Băiatul meu este copil, iar dumneavoastră — pur și simplu rușinos! Uitați-vă cum se comportă!
Oamenii din jur au început să fie atenți, unii au început și ei să mormăie.
Atunci m-am hotărât să fac ceea ce a făcut-o pe femeie să mă privească cu groază, apoi să își ceară scuze și să coboare chiar și nu la stația ei. Continuarea
Am dat încet gluga înapoi, dezvelind capul chel, și cu vocea plină de amărăciune am spus:
— Am cancer. Tocmai am trecut prin chimioterapie. De aceea nu pot să mă ridic. Nu cer înțelegere, dar rog să nu țipați la mine.
Femeia a înghețat. Tăcerea a durat un minut.
Unii oameni s-au uitat la mine altfel — nu cu condamnare, ci cu milă și, poate, cu respect.
Mi-am pus din nou gluga, încercând să mă ascund de privirile străine.
În metrou — printre fețele obișnuite, indiferente — mă simțeam în același timp foarte singură și incredibil de puternică. Spuneți-mi, am procedat corect? Chiar îmi era rău, dar îi respect pe cei mai în vârstă.
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.