Biserica Sfântul Mihail era plină de o durere grea, aproape palpabilă.
Aerul părea mai dens decât de obicei, înecat în parfumul dulce de tămâie, amestecat cu aroma lemnului vechi, ceară topită și piatră rece. Lumina pătrundea prin vitraliile colorate, proiectând umbre tremurătoare pe podeaua de piatră, dar nu putea alunga întunericul care se așternuse în inimile celor prezenți.
Clopotele băteau încet și tăcut, sunetul lor răsuna în piepturile îndurerate, rezonând cu fiecare bătaie de inimă frântă. Plânsetele înăbușite ale mulțimii se împleteau cu dangătul clopotelor, ca și cum însăși biserica jelea sufletul pierdut.
Ana stătea lângă sicriul soțului ei, Rareș. Îmbrăcată în negru, cu fața sfâșiată de o durere pe care nici lacrimile nu o mai puteau exprima, își ținea strâns în brațe fetița lor de doi ani, Sofia. Micuța se zbătea în îmbrățișarea ei — fața ei era roșie și umflată de plâns, strălucind de lacrimi neconsolate. Nu înțelegea ce se întâmplă. Tot ce știa era că tati era acolo, în acea cutie mare de lemn… și că nu se mai întorcea.
Ana s-a aplecat, încercând s-o liniștească cu vorbe blânde, tremurânde, dar Sofia nu se oprea. Ochii ei mari și frumoși erau fixați pe capacul lucios al sicriului, acolo unde trupul neînsuflețit al tatălui ei se odihnea.
— Tati! Tati! — striga fetița, arătând cu degețelul spre sicriu.
Ana a înghițit cu greu — un nod amar i s-a ridicat în gât, oprindu-i respirația. Sub voal, mâinile i-au smucit rochia, degetele albe de la atâta încordare. Și atunci…
S-a întâmplat ceva.
Ceva ce nimeni din biserică nu putea recunoaște, nici măcar în șoapte.
Sofia și-a întins mânuțele spre sicriu, iar vocea ei fragilă, dar insistentă, a spart liniștea:
— Tati zice… să nu mai plângi, mami.
Într-o clipă, toate privirile s-au întors spre copilă. Murmurul slujbei s-a oprit, iar un fior rece a străbătut mulțimea. Cuvintele fetiței păreau venite de nicăieri, rostite cu o claritate de neimaginat pentru o copilă de doi ani.
Ana, cu vocea sugrumată, și-a tras fiica mai aproape.
— Ce-ai spus, iubirea mea?
Fetița a întors brusc capul și, cu ochii mari, a privit din nou spre sicriu.
— Tati a zis că nu-i frig… și că trebuie să mergem acasă. A zis că e lumină acolo… și că ne iubește.
O femeie din spate a scăpat din mână o iconiță, iar un bărbat s-a însemnat cu semnul crucii, murmurând rugăciuni cu buzele tremurânde. Preotul a făcut un pas înainte, dar a rămas tăcut, cu ochii ațintiți asupra copilei.
Ana era încremenită. Nu visa. Nu visa. Fetița vorbea limpede, cu o convingere care depășea cu mult vârsta ei. Ochii Sofiei nu mai erau plini de lacrimi, ci străluceau de o lumină pe care nimeni nu o putea explica.
— A zis că e în spatele meu… și că-mi ține mâna, — a adăugat Sofia încet, ca o șoaptă în tăcerea mută a bisericii.
Ana s-a întors brusc. Nimeni. Doar aerul greu și umbrele lumânărilor dansând pe pereți. Dar apoi… a simțit. O atingere ușoară, caldă, pe umărul stâng. O senzație familiară, imposibil de confundat, care i-a topit sufletul.
Nimeni nu putea recunoaște. Dar ea știa.
Și-a dus mâna la umărul unde simțise atingerea și a izbucnit în plâns. Dar nu mai era un plâns de durere. Era un plâns de eliberare. De mângâiere. De liniște.
Oamenii din jur trăiau între teamă, mirare și uimire. Unii își ștergeau ochii, alții cădeau în genunchi. Preotul a reluat rugăciunea, dar de data aceasta era mai blândă, mai luminoasă.
Ana și-a lipit obrazul de părul Sofiei și a închis ochii. Pentru prima dată după zile întregi, un zâmbet slab, dar sincer, i-a înflorit pe buze.
— Tati a plecat… dar e aici. Mereu. Nu vezi? — a murmurat Sofia somnoroasă, sprijinindu-și căpușorul pe pieptul mamei sale.
Și da, poate că Rareș nu mai era acolo.
Dar nu dispăruse cu adevărat.
Și uneori, chiar dacă nu-i putem vedea…
cei pe care îi iubim nu ne părăsesc niciodată cu adevărat.
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.