Încă îmi amintesc ziua în care șeful ne-a prezentat-o pe Simona, noua mecanică. Băieții au fost sceptici — chiar ostili. O femeie care repară mașini? Au luat-o în râs, i-au umplut mașina cu gunoaie, i-au aruncat cârpe murdare și, culmea nesimțirii, au încuiat-o peste noapte în groapa de reparații. Eu nu m-am băgat, nu știam cum să reacționez. Dar Simona nu s-a clătinat nicio clipă.
A doua zi, a apărut cu un Bugatti negru, lucios. Am rămas toți cu gura căscată. A coborât calmă și sigură pe ea și a spus: „Bugatti-ul ăsta valorează mai mult decât toate salariile voastre la un loc. Și știți cine-l deține?”
Momentul ăla a schimbat totul. Simona nu venise să demonstreze ceva — ci doar să facă ceea ce iubea. Și era bună — foarte bună. Punea diagnostic mai repede decât oricine și îi ajuta pe ceilalți fără să se laude.
Apoi a venit vestea: atelierul avea probleme financiare. Simona a propus să construim o mașină personalizată pentru un târg local, ca să atragem clienți. Nimeni n-a zis nimic împotrivă. Sub conducerea ei, am reconstruit un Mustang vechi. N-am câștigat concursul, dar discursul ei a furat spectacolul și a adus un nou suflu garajului.
Cu timpul, respectul a luat locul disprețului. Au venit și scuzele. Simona nu repara doar mașini — ne-a reparat și pe noi.
Când am întrebat-o de ce a rămas, mi-a spus: „Uneori, oamenii se dau tari pentru că le e frică. Dar, în adâncul sufletului, toți încercăm doar să ne găsim drumul.” Avea dreptate.
Și, cumva, cu tărie și bunătate, Simona a devenit sufletul garajului nostru.
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.