— Uitați-vă la mine! — a ridicat vocea Yana, disperată. — Răspundeți-mi! A trăit? Fetița mea e bine?
Asistenta a tras un scaun lângă pat și s-a așezat încet, privind-o cu o expresie blândă, dar greu încercată.
— Doamnă… îmi pare rău. Medicii au făcut tot ce-au putut. A fost un accident urât, prea mult sânge pierdut… Copila n-a rezistat.
Yana a amuțit. Un sunet ciudat, sfâșietor, a ieșit din pieptul ei, un urlet mut care i-a străpuns sufletul. A dus mâinile la față, tremurând, fără să mai audă nimic. Totul era gol. Liniște. Un gol negru care o înghițea încet.
— Îmi pare sincer rău, — a repetat asistenta. — Vreți să chem un psiholog? Sau pe cineva din familie?
— Nu am pe nimeni, — a șoptit Yana printre lacrimi. — Era doar ea. Fetița mea… o chema Masha. Nu i-am apucat niciodată să-i spun numele.
Au trecut câteva zile. Yana era tot acolo, în același pat alb. Trupul i se vindeca încet, dar sufletul… sufletul rămăsese rupt în mii de bucăți.
Într-o dimineață, cineva a bătut încet la ușa salonului.
— Intră, — a spus ea slab, fără să se întoarcă.
Era o bătrână, cu batic înflorat și o geantă de pânză agățată de cot. Era Semionovna.
— Iartă-mă că te deranjez, draga mea. Am venit să văd cum mai ești… Am întrebat la recepție și mi-au zis că ești aici. Ți-am adus niște mere din grădină. Nu-s cine știe ce, dar-s de la mine de-acasă.
Yana a clipit, surprinsă. Apoi și-a adunat toată forța să zâmbească puțin.
— Mulțumesc… Vă mai țin minte. Ați fost acolo… când eram pe marginea drumului. Ați salvat viața mea.
— Nu, nu eu. Doar am făcut ce-aș fi făcut pentru oricine. Pe Dumnezeu să-l rogi, el te-a ținut în viață, nu eu.
Bătrâna a așezat merele pe noptieră, apoi s-a aplecat spre Yana și i-a luat mâna într-a ei.
— Am auzit ce s-a întâmplat cu bebelușul… Nu există durere mai mare. Am pierdut și eu un copil cândva… Era băiat. Trei anișori avea. O boală l-a luat. Și știi ce m-a ținut atunci să nu-mi pierd mințile?
Yana a dat din cap încet.
— Faptul că l-am iubit cât a fost. Că a fost parte din mine, și că l-am avut măcar un timp… Dragostea nu moare odată cu trupul. Rămâne în tine.
Yana a izbucnit iar în plâns, dar acum era un plâns diferit. Nu era doar durere, era și ușurare. Că cineva o înțelege. Că nu era complet singură.
— Nu știu ce-o să fac mai departe, — a spus ea, oftând. — Nu am unde merge. Nu am bani, nu am familie, nu am nimic…
— Ai viață, fată dragă. Și cât timp ai viață, ai șansa să o reconstruiești. Dacă vrei, eu te primesc la mine. Nu am palate, dar am o căsuță curată. Mă ajuți cu grădina, cu animalele, și stăm de povești seara. Nu promit că va fi ușor, dar n-o să fii singură.
Yana a privit-o lung. Nu știa ce să spună. Inima îi bătea tare. I se întindea o mână. Un început nou.
— De ce faceți asta pentru mine? Nici nu mă cunoașteți.
— Pentru că cineva, la rândul meu, a făcut același lucru pentru mine când eram tânără și pierdută. Și pentru că… îți văd durerea. Și nu pot să trec nepăsătoare.
Câteva săptămâni mai târziu, Yana stătea pe prispă, cu un ceai cald în mână. Privea cum Zoya, capra bătrânei, păștea liniștită în curte. Soarele apunea lent peste dealuri.
Nu era bine încă. Nu era vindecată. Dar era în siguranță. Într-un loc unde cineva îi spunea „draga mea” fără să ceară nimic în schimb.
Și într-o zi… poate într-o zi… o să poată zâmbi din nou fără să doară.
Pentru că, deși viața îi luase totul… i-a lăsat ceva și mai important.
Șansa de a începe din nou.
— Masha… o să te port mereu cu mine, — a șoptit ea privind cerul. — Promit.