Marina se uită la Oleg. Soțul ei părea blocat între două lumi – dorința de a-și ajuta mama și realitatea în care trăia cu soția lui. Tăcea.
— Serios, Oleg? o întrebă Marina cu o voce scăzută, dar fermă. Chiar te gândești să renunțăm la apartamentul nostru pentru… asta?
— Nu… Adică nu știu, e complicat… Mama e singură, are probleme…
— Toți avem probleme! Dar eu am tras ca o nebună trei ani să plătesc rata lună de lună. Tu știi cât am muncit? Cum poți să te gândești măcar o secundă la ce propune?
Tăcerea deveni apăsătoare. Tamara Pavlovna zâmbea forțat.
— Măi, nu vă certați… eu doar am zis așa, o idee. Eu, de bine, de grijă.
— De grijă? De grijă față de cine? bombăni Marina, ridicându-se de la masă. Față de tine, clar. Nu de fiul tău. Și cu siguranță nu de mine.
Oleg se ridică și el, încercând să calmeze spiritele.
— Haide, Marina, stai jos. Vorbim acasă, bine?
— Nu, Oleg. Eu vorbesc acum. N-am de gând să-mi las apartamentul — apartamentul MEU — ca să trăiesc într-un loc fără apă caldă, fără canalizare și cu miros de mucegai. Nu sunt nebună.
Tamara își încrucișă brațele și o privi fix.
— E vorba de familie, dragă. De sacrificii. Asta înseamnă căsătoria. Să renunți la egoism.
— Nu, doamnă. Asta înseamnă manipulare. Și gata, m-am săturat să tot jucăm piesa asta cu „vai, mama singură, abandonată”. Dacă ești așa bolnavă și neajutorată, atunci mută-te tu la noi. Avem spațiu destul.
Tamara înlemni.
— Cum să mă mut la oraș? Eu n-am ce căuta acolo! Eu am trăit toată viața aici!
— Atunci alege, spuse Marina, luându-și geaca. Dar nu-mi cere să renunț la tot ce am construit doar pentru că te simți singură. Singurătatea nu se tratează cu apartamente, ci cu sinceritate.
Oleg își trecu mâna prin păr.
— Mama… eu nu pot să-i cer Marinei să renunțe la apartament. Are dreptate. E al ei. Și tu știi asta.
Tamara se uită la fiul ei cu dezamăgire.
— Mă așteptam la mai mult de la tine, Oleg. Dar dacă așa vreți voi… trăiți cum vreți.
— Așa și vom face, răspunse Marina, ieșind din casă fără să mai aștepte.
Aerul rece îi izbi fața, dar parcă o trezi. Mergea repede spre stația de autobuz, fără să se uite înapoi. Oleg o ajunse din urmă.
— Marina, te rog, nu pleca așa…
— Nu plec. Vin acasă. Acasă, Oleg. La apartamentul în care am râs, am plâns, am construit o viață. Vii cu mine sau rămâi aici?
Oleg ezită. Se uită înapoi, spre casa mamei lui. Apoi în ochii Marinei.
— Vin cu tine, spuse, și vocea lui era sigură.
Au urcat în autobuz, lăsând în urmă satul, casa veche și poveștile spuse și răs-spuse.
Câteva săptămâni mai târziu, Tamara Pavlovna se mută într-un azil decent din oraș, la inițiativa lui Oleg. Marina nu comentă. Doar îl privi cu un amestec de uimire și respect.
— Ai făcut ce trebuia, spuse ea într-o seară, când se întorceau acasă de la azil.
— Poate că în sfârșit învăț să pun limite, răspunse Oleg zâmbind.
Marina îl apucă de mână.
— Asta înseamnă familie. Nu sacrificiu orbește. Ci alegerea conștientă de a fi împreună, fără să ne pierdem pe noi înșine.
Și au intrat în apartamentul lor. Căldura, lumina și mirosul cafelei îi întâmpinară, ca de fiecare dată. Acasă.