O lună întreagă s-a relaxat cu amantul ei la mare — sigură că totul e sub control! Dar acasă o așteptau soțul ei invalid și un adevăr care avea să schimbe totul… 😱
Cheia s-a învârtit în yală, ca de obicei, dar sunetul i s-a părut Veronicăi… străin. Parcă ușa nu mai fusese deschisă de mult… sau poate o deschisese deja altcineva. A pășit înăuntru, târând după ea valiza grea cu o scoică lipită pe mâner — suvenir din vacanță. Geamantanul a izbit surd pragul. Pe hol era liniște. Prea liniște — genul ăla de liniște care vine după furtună.
În apartament era răcoare, dinspre bucătărie venea un aer proaspăt. Niciun sunet. Nici televizorul nu mergea, nici roțile scaunului cu rotile nu mai băteau cunoscut pe podea. Nici miros de pastile, nici lucruri împrăștiate — totul era la locul lui. Ba chiar prea la locul lui. Veronica s-a oprit brusc, ascultând.
„O fi trecut mama să facă curat?” — a gândit ea, dar o strângere în piept i-a tăiat respirația. O presimțire… mai puternică decât cea din avion, când au fost turbulențe.
— Igor? — a strigat. Vocea i-a sunat înfundat, de parcă vorbea într-o cutie goală.
Nicio mișcare.
A pășit încet spre dormitor. Acolo era. Scaunul cu rotile, gol. Pătura perfect aranjată pe pat, nici urmă de el. Doar telefonul lui pe noptieră. Știa că nu pleca niciodată fără el. S-a apropiat și a văzut ceva ce i-a înmuiat genunchii: un bilet.
„Am știut.”
Două cuvinte. Atât. Scrise cu pixul lui albastru, pe spatele unei hârtii de la farmacie. Într-o clipă, toată bronzul și voioșia din vacanță s-au evaporat.
A fugit în bucătărie. Frigiderul era gol. Niciun medicament în dulap. Nimic. Nicio urmă că un om bolnav ar fi locuit acolo. A deschis dulapul din hol — costumul lui era dispărut. Rămasese doar bastonul, în colț, sprijinit de perete, ca o ironie amară.
Telefonul ei a vibrat. Un mesaj: „Azi la ora 19:00 se deschide testamentul.” Expeditor: Avocatul lui Igor.
„Testament?” — a șoptit. „Dar… n-a murit…”
Sau?
Seara, în biroul avocatului, Veronica stătea cu mâinile transpirate pe genunchi. Înăuntru mai erau două persoane: o femeie cu ochelari și un băiat de vreo 16 ani. Nimeni nu vorbea. Când avocatul a intrat, toți s-au ridicat.
— Bine ați venit. Domnul Igor Andronescu ne-a lăsat instrucțiuni clare. A dorit ca totul să se citească în prezența… tuturor celor implicați.
Veronica a simțit cum stomacul i se strânge. Avocatul a început:
— „Dacă asculți asta, Veronica, înseamnă că ai ajuns acasă și ai găsit ce trebuia. N-am fost niciodată cu adevărat paralizat. Doar paralizat de frică. Frică de adevăr, frică de tine. Am aflat de vacanțele tale, de amant. Am tăcut. Dar într-o zi, am cunoscut pe cineva.”
Avocatul a făcut semn către femeia cu ochelari.
— „O cheamă Adina. Și băiatul e fiul meu… dinainte să te cunosc. Am păstrat distanța, dar boala mea m-a forțat să regândesc totul. Acum, că mi-am revenit, plec cu adevărata mea familie. Casa, conturile, totul le las fiului meu. Ție, Veronica, îți las o valiză — plină cu minciuni. Ai avut o lună la mare. Eu am avut o viață de gândit.”