— Cine te crezi, măi tu?! — izbucni Gustav, cu o voce care făcea pereții să vibreze. — Te uiți la mine ca și cum ai fi cineva important! Ia-ți mizeriile și dispari!
Sofia nu clipea. Îl fixa cu o liniște care-l enerva și mai tare. Nu i-a răspuns. S-a întors calm și a ieșit din birou, ducând cu ea găleata și mopul. Dar în spatele acelei uniforme modeste se contura deja un plan. Avea suficiente informații, observații și suspiciuni cât să știe exact unde să lovească.
În seara aceea, în apartamentul pe care și-l închiriase aproape de firmă, Sofia a așternut pe hârtie tot ce aflase: contracte dubioase, angajări „pe pile”, cheltuieli fără justificare și lipsă totală de viziune managerială. Știa ce are de făcut. Ziua următoare nu va mai veni cu mopul în mână, ci cu documente.
Câteva zile mai târziu, Sofia s-a prezentat la ședința de consiliu în costum elegant, tunsă, machiată, complet diferită. Angajații care până atunci o văzuseră cu mopul în mână se uitau la ea ca la o apariție. Gustav îngheță când o zări intrând.
— Ce… ce cauți aici?! — bâigui el.
Sofia se opri lângă scaunul lui și, cu o voce fermă, dar calmă, spuse:
— A venit timpul să ne uităm adevărul în față. Și să-l curățăm. Nu cu mopul, de data asta.
Ridică un dosar gros și îl trânti pe masă. Hârtiile se împrăștiară în fața tuturor.
— Ce-i asta?! — mârâi Gustav.
— Asta, domnule director, sunt dovezi. Conturi umflate. Achiziții fictive. Contracte încheiate cu firme care nu există. Și toate semnate de dumneata.
O liniște grea se așternu în sală. Membrii consiliului se uitau unii la alții, uimiți. Unul dintre ei, un bărbat în vârstă cu ochelari groși, își dădu jos lentilele și întrebă:
— Cine sunteți, domnișoară?
Sofia își îndreptă umerii.
— Numele meu este Sofia Dumont. Sunt fiica lui Robert Dumont. Fondatorul acestei companii. Și de astăzi, conducătorul ei interimar, cu mandat direct din partea tatălui meu.
Un murmur de surpriză străbătu sala. Gustav păli.
— Asta e o farsă! — strigă el. — Nu ai dreptul!
Sofia scoase o copie a unei procuri notariale.
— Ba da. Și nu doar că am dreptul, dar am și dovada că ai prejudiciat compania cu sute de mii de euro. În spatele fiecărui document din acest dosar stă o echipă de auditori independenți. Vrei să verificăm împreună?
Gustav încercă să râdă, dar râsul lui suna fals.
— Ești nebună…
— Nu. Sunt pregătită.
În următoarele săptămâni, Sofia a declanșat o curățenie internă masivă. A concediat toate rudele și pilele introduse de Gustav, a restructurat departamentele-cheie și a introdus un nou sistem de control financiar. S-a întâlnit cu fiecare angajat în parte, a ascultat, a întrebat și a notat.
Oamenii, inițial sceptici, au început să o respecte. Vedeau cum lucra cot la cot cu ei, cum venea dimineața devreme și pleca ultima. Nu țipa. Nu amenința. Dar toți știau că nicio greșeală nu-i scăpa.
Într-o vineri seară, când Sofia stătea în birou și analiza noile cifre, cineva bătu la ușă. Era doamna Marta, o contabilă trecută de cincizeci de ani, care lucrase în companie de la începuturi.
— Domnișoară Sofia, — spuse ea timid — să știți că am lucrat sub mulți directori. Dar e pentru prima dată când simt că merită să vin la muncă.
Sofia zâmbi.
— Mulțumesc, Marta. Asta înseamnă mult.
Două luni mai târziu, profitul companiei ieșise din zona roșie. Clienții vechi reveneau, iar presa de afaceri începuse să scrie despre „revoluția tăcută” din firma Dumont. Gustav… dispăruse. Probabil fugea de ancheta deschisă între timp. Dar nimeni nu-l plângea.
Într-o după-amiază, Sofia se afla din nou în biroul tatălui ei. De data asta, însă, ea stătea pe fotoliul principal. Robert o privea cu mândrie.
— Nu doar că ai salvat firma, dar ai făcut-o cu stil, — zise el. — Ai demonstrat că nu trebuie să pornești de sus ca să ajungi departe.
Sofia înclină capul.
— Încă e drum lung. Dar acum… nu mai merg singură.
Robert zâmbi larg.
— Ești lider. Nu pentru că ai un titlu. Ci pentru că oamenii te urmează.
Sofia privi pe fereastră. Cerul se luminase, iar ploaia se oprise.
— Timpul pentru curățenie s-a terminat, — spuse ea. — Acum construim.