„Țipătul din noaptea nunții”
După nuntă, Iulia și Victor s-au întors în apartamentul lor din cartierul vechi, la marginea Rusánovkăi. Era liniște pe stradă, dar în capul Iuliei — gândurile tropăiau ca niște cai speriați.
— Obosită? — o întrebă Victor, cu o voce caldă, în timp ce roțile scaunului lui foșneau pe parchetul lucios.
— Nu… Doar copleșită, — zâmbi ea slab.
Se aplecă spre el și îl sărută pe frunte. Ochii bărbatului, de un albastru spălăcit, se umeziră. Nu știa dacă din recunoștință sau frică. Poate amândouă.
Vecinii nu se linișiseră nici după petrecere. Doamna Marga de la trei deja suna pe cineva.
— Auzi, dragă, cică s-au dus acasă. Îți dai seama, prima noapte… cu el așa. Și ea… cine știe ce plan are. Nu-mi spune mie că e iubire! Ai văzut ce privire are fata aia? Parcă ascunde ceva…
**
Ora 23:47.
În dormitorul cu pereți văruiți recent, Iulia stătea pe marginea patului. Rochia albă era aruncată pe spătarul scaunului. Victor își aștepta tăcut soția. Se simțea vulnerabil, dar fericit.
— Vreau să-ți spun ceva, Victor, — rosti ea, cu glas scăzut.
— Spune, iubito.
— Nu ți-am ascuns niciodată că am fost închisă. Știi povestea… dar nu ți-am spus TOTUL.
Victor o privea cu atenție. Nu părea speriat. Doar… curios.
— Acolo, în penitenciar, am învățat multe. Despre oameni. Despre manipulare. Despre supraviețuire. Și despre… control.
Un fior îi trecu prin spate bărbatului.
— Iulia, ce vrei să spui?
Femeia se ridică, calmă, și scoase dintr-un sertar un dosar vechi. Îl puse pe masă.
— Despre accidentul tău. Ai zis că a fost o frână defectă. Un ghinion. Dar eu știam… că nu a fost întâmplare. Știam cine ai fost. Și ce ai făcut.
Victor rămase mut.
— Te numeai altfel atunci, dar te-am recunoscut. Tu ai distrus familia mea, afacerea tatălui meu… și ai dispărut. Până într-o zi, când te-am văzut într-un interviu TV, în scaun cu rotile. Atunci am știut: roata s-a întors.
Un foșnet sec.
Victor încerca să ajungă la telefon, dar Iulia deja îl avea în mână.
— Ce vrei de la mine? — întrebă el, palid.
— Adevărul. Adevărul care o să-i lase pe toți cu gura căscată. Și libertatea mea completă.
În acel moment, din apartament se auzi un țipăt. Unul scurt, dar sfâșietor.
Vecinii tresăriră. Marga deja se uita pe vizor.
— Ce-a fost aia?!
— Ți-am zis eu că o să se întâmple ceva, — șopti cineva de la doi.
**
Dar nimeni nu avea să afle adevărul în noaptea aia. Pentru că, dimineața, Victor a fost dus cu ambulanța — un atac de panică sever, urmat de un blocaj respirator. Nu vorbi cu nimeni. Nu denunță nimic. Tăcea.
Iulia, în schimb, era senină. Ieșea cu plasele de cumpărături, dădea bună dimineața tuturor și zâmbea frumos.
Și atunci vecinii au început să șușotească din nou:
— Ce femeie!
— Cine știe ce i-o fi făcut?
— Dar uite cum a înflorit! Radiază!
**
Adevărul?
Iulia nu căuta răzbunare. Căuta eliberare. Și o avea. Cu fiecare clipă în care Victor trăia cu adevărul pe conștiință, Iulia simțea că viața începe, în sfârșit, să-i aparțină.