Gregor a rămas stană de piatră. Tigroaica s-a apropiat încet, cu pași atenți, ținând cu grijă puiul între colți. Când a fost suficient de aproape, l-a așezat la marginea grădinii, apoi a făcut câțiva pași înapoi, rămânând în așteptare. Puiul gemea slab, rănit la una dintre lăbuțe și vizibil slăbit. Era clar că avea nevoie de ajutor.
Fără să clipească, Gregor s-a apropiat ușor. Tigroaica nu s-a mișcat, dar îi urmărea fiecare gest. Când bărbatul a ridicat puiul și s-a întors spre casă, fiara a scos un mârâit profund, dar nu de amenințare – ci mai degrabă un sunet trist, plin de grijă. Apoi, s-a întors în pădure și a dispărut în tăcere.
Gregor și Marta au îngrijit puiul peste noapte: l-au curățat, i-au spălat rana și l-au încălzit cu pături și lapte cald. Luca, nepotul de 9 ani, îl privea fascinat, numindu-l „Brum”. Dimineața a venit cu o surpriză uriașă.
Pe când abia se crăpa de ziuă, dinspre pădure s-au auzit pași. De data asta, nu era doar tigroaica. Cinci sau șase animale sălbatice – cerbi, o vulpe, două căprioare – stăteau la marginea pădurii, tăcute. Și în mijloc, tigroaica, privind spre casa pădurarului.
Sătenii, treziți de lătratul câinilor, au ieșit curioși. Când au văzut animalele, au înghețat. Nimeni nu mai văzuse vreodată așa ceva. Fiare care, în mod normal, s-ar fi ascuns sau s-ar fi atacat între ele, stăteau acum împreună, pașnice, ca și cum așteptau ceva. Pe dealuri, bătrânii satului murmurau: „A venit ziua pădurii… Ziua în care natura își recunoaște oamenii cu suflet curat.”
În următoarele zile, viața în sat s-a schimbat. Animalele veneau uneori aproape de gospodăria lui Gregor, dar nu atacau. Pădurarii din satele vecine au venit să vadă cu ochii lor minunea. Iar Brum – puiul de tigru – se refăcea rapid, jucându-se prin curte cu Luca.
Se spunea că pădurarul fusese ales. Că tigroaica îl recunoscuse ca pe un ocrotitor al pădurii. Iar ceea ce văzuse satul în acea dimineață… nu era doar o întâmplare. Era un semn.
Unii spun că, de atunci, niciun braconier nu a mai avut curaj să se apropie de pădurea lui Gregor Pavel. Alții povestesc că, în serile senine, se mai zărea tigroaica stând pe culmea dealului, privind spre casa care i-a salvat puiul.
Dar toți, absolut toți, spun același lucru:
A fost ziua în care pădurea a vorbit. Și a fost ascultată.
Anii au trecut. Brum a crescut repede. Din ghemotocul fragil, cu lăbuțe tremurânde și ochi curioși, a devenit un tigru impunător, dar blând. Crescuse alături de Luca, alergând prin poieni, jucându-se prin zăpadă iarna, stând lipit de veranda casei în serile ploioase. Între ei se legase o prietenie inexplicabilă, de parcă sufletele lor fuseseră menite să se întâlnească.
Luca, la rândul său, nu era un copil obișnuit. Nu-i plăceau jocurile pe telefon sau zgomotul orașului. Vorbea cu arborii, stătea ore întregi lângă un pârâu doar ascultând. Bătrâna Ilinca, cunoscută în sat pentru cunoștințele ei străvechi, spunea că „băiatul simte pădurea în piept, așa cum alții simt inima”.
Într-o noapte, Luca a avut un vis ciudat. Se făcea că mergea printr-o pădure nesfârșită, iar copacii îi șopteau numele. Brum mergea alături de el, dar nu ca animal de companie, ci ca un frate. La marginea unei stânci, o bătrână cu păr de ceață i-a spus:
— „Când va veni timpul, pădurea te va chema. Și tu vei ști ce ai de făcut.”
Dimineața următoare, Luca i-a spus totul bunicului său, Gregor. Bătrânul a tăcut o vreme, apoi i-a înmânat un carnețel legat cu sfoară.
— „E timpul să știi. Aici sunt notițele tatălui tău. Și ale tatălui meu. Linia noastră a fost legată de pădure de generații. Brum nu a ajuns aici întâmplător. Tu ai fost ales.”
În acea vară, pădurea a început să se schimbe. O companie mare voia să defrișeze o parte din ea pentru a construi un drum forestier. Animalele erau agitate, pădurarii din alte zone priveau neputincioși. Dar Luca, acum adolescent, a știut ce are de făcut.
Împreună cu Brum, a străbătut zeci de kilometri de pădure. A strâns dovezi, a filmat colțurile de natură care ar fi fost distruse. A trimis totul către o fundație de mediu, iar povestea lui – „Băiatul și tigrul crescut de oameni” – a devenit virală. S-au strâns mii de semnături pentru protejarea pădurii, iar proiectul a fost oprit.
În ultima zi a verii, tigroaica – acum îmbătrânită – s-a întors. A venit din adâncul codrilor și s-a așezat alături de fiul ei, privind către Luca. Apoi, cu un ultim mârâit liniștit, s-a întors în pădure… și nu a mai fost văzută niciodată.
Luca a crescut. A devenit biolog, protector al naturii, un simbol viu al armoniei dintre om și sălbăticie. Brum l-a urmat peste tot, ca o umbră loială și tăcută. Dar toți sătenii știau un lucru: acel copil salvat de pădure a salvat la rândul său pădurea.
Și încă mai sunt seri când, la lumina lunii, pe dealurile din jur, se aud pași mari și liniștiți… iar un tigru cu ochi blânzi veghează peste sat.