Elizabeta a rămas câteva clipe în hol, cu vinul într-o mână și geanta în cealaltă. Avea mintea goală. Mâinile îi tremurau. Auzea râsul femeii — înalt, enervant. Apoi șoaptele lui David. Ale lor. În dormitorul lor. În patul lor.
A intrat încet în bucătărie. A pus sticla de vin pe blat. S-a așezat la masă. Respira greu. Privea în gol spre gresia de pe jos. Nu plângea. Încă nu. În cap avea o singură întrebare: De ce?
Întotdeauna i-a fost loială. L-a susținut când nu avea un loc de muncă. A refuzat avansări ca să aibă timp pentru fiul lor. Întotdeauna disponibilă, înțelegătoare, deschisă. Iar el? A adus o altă femeie în casa lor, în viața lor. Fără rușine. Fără teamă că ea ar putea reveni mai devreme.
Deodată, un râs mai puternic. Și ceva în ea s-a rupt.
S-a ridicat. A pășit încet prin hol. A deschis ușa dormitorului.
Sofia stătea pe pat, purtând halatul de mătase al Elizabetei. David era lângă ea, în tricou și boxeri. Amândoi au încremenit, ca și cum cineva i-ar fi turnat cu apă rece.
— Ce se întâmplă aici? — întrebă Elizabeta calm. Prea calm.
David a deschis gura, dar nu i-a ieșit niciun sunet. Sofia se uita la Elizabeta cu teamă și un pic de dispreț.
— Credeam că te întorci mâine… — bâigui în cele din urmă David.
— Deci totul s-a întâmplat doar pentru că n-am fost trei zile? — păși Elizabeta în cameră. — Atât ți-a trebuit?
Tăcere. Niciunul nu avea curaj să vorbească.
— De cât timp durează? — îl întrebă, privindu-l direct în ochi.
Sofia a coborât privirea. David a înghițit în sec.
— De vreo jumătate de an… poate mai mult.
Elizabeta a simțit cum îngheață în interior. Ar fi vrut să țipe, să arunce cu lucruri, poate chiar să-l lovească. Dar în loc de asta… s-a așezat pe marginea patului.
— Știi, David… credeam că ești un laș. Dar acum văd că ești pur și simplu un nimeni. Un mincinos. Un egoist. Și un trădător. — Se întoarse spre Sofia. — Și tu? Îți place cum îți stă în halatul meu?
Sofia s-a ridicat, încercând să-și acopere corpul. — Nu știam că mai sunteți împreună… — șopti ea.
— Nu știai? El venea în fiecare zi în casa mea. Dormea lângă mine. Mânca mâncarea pe care o găteam. Mă făcea să mă simt dorită. Și tu spui că nu știai?
Sofia a ieșit fugind din cameră. Ușa de la intrare s-a trântit.
David a rămas. Se uita la ea. Stupid. Neajutorat.
— Am crezut că… între noi s-a terminat — spuse încet.
— Nu. Tu te-ai terminat. Nu noi. — Elizabeta se ridică. — Știi ce? Speram ca în seara asta să bem un pahar de vin. Să vorbim. Să ne regăsim. Dar tu ai ales un parfum ieftin și un corp străin. Așa că acum, aleg și eu. Mă aleg pe mine.
Și-a luat valiza din hol. A privit pentru o clipă poza lor de pe comodă — fețele lor zâmbitoare pe fundalul unui lac. Avea impulsul s-o spargă, dar nu i-a oferit lui satisfacția asta.
A închis ușa în urma ei. De data asta — cu zgomot.
O săptămână mai târziu, Elizabeta stătea într-o cafenea cu avocata ei. Discutau calm, exact, detaliile divorțului. Fără lacrimi. Fără scandal.
David o suna. Îi scria. O implora să vorbească. Spunea că a fost o greșeală. Că s-a pierdut. Că se gândește la copil.
Dar Elizabeta nu mai era aceeași femeie.
În acea zi, ieșind de la cabinetul avocatei, s-a întâlnit cu o colegă de serviciu.
— Eliza, ce mai faci? Arăți… altfel. Mai liniștită. Mai puternică.
Elizabeta zâmbi ușor. — Pentru că așa sunt. Am pierdut un soț. Dar m-am recâștigat pe mine.
Seara, stând la masă cu Leon, l-a ajutat la matematică. Apoi au vizionat un film. Au râs. Fără tensiune. Fără durere.
Mai târziu, în pat, privind tavanul, Elizabeta a simțit că, pentru prima dată în mult timp, adoarme în liniște.
Fără frică. Fără regret.
Pentru că uneori, cea mai mare forță a unei femei este să plece. Chiar și atunci când inima i-ar spune să rămână.