„Sub bancă, în gară”
Fiica o ducea pe mama la oraș — dar în gară, dintr-o dată… s-a strecurat sub bancă! Așa „descoperire” n-a așteptat nimeni!… 😱😱
Seara, Marfa Ivanovna stătea pe un scaun, în mijlocul camerei, parcă vrăjită. Lucrurile erau deja frumos împachetate, dar mâinile tot nu se îndreptau spre valiză. Privirea ei plutea în jurul Mașei — pisica, făcută ghem, dormea liniștită pe pervaz, ca și cum nimic nu s-ar fi schimbat.
— Mamă, ești gata? — Vera a intrat în cameră cu o cutie goală în mâini. — Trebuie să terminăm, plecăm devreme mâine.
— Gata… — a zis Marfa Ivanovna încet, fără să-și ia ochii de la pisică.
— Mamă, știu că ți-e greu, dar în oraș o să fie mai bine. Lariska te așteaptă, și Petrică ți-a făcut un fotoliu cu balans!
Marfa a oftat.
Dimineața următoare era mohorâtă. Ploaia mocnea pe geamurile trenului, iar Marfa Ivanovna stătea tăcută lângă fereastră. Vera, plină de energie, verifica biletele, valizele, umbrelele.
— Hai, mamă, mai e puțin până vine trenul!
Au găsit un loc liber în sala de așteptare. Bătrâna s-a așezat încet pe o bancă din lemn. Tăcerea ei devenise apăsătoare.
Și atunci… deodată, cu o mișcare surprinzătoare, Marfa s-a dat într-o parte și s-a strecurat sub bancă!
— Mamăăă?! — a strigat Vera, cu ochii cât cepele. — Ce faci??
— Șșșșș! — a venit un răspuns scurt, de sub bancă.
Vera s-a aplecat. Sub banca de lemn, printre umbre și hârtii, mama ei stătea ghemuită, cu privirea fixată într-un colț întunecos.
— E aici! — a zis ea cu voce scăzută. — A venit cu noi!
— Cine? — aproape că a urlat Vera.
— Mașa.
Într-adevăr, din întuneric, o pereche de ochi verzi sclipea. Pisica se strecurase după ele, s-a ascuns în geanta de pânză a Marfei și acum tremura sub bancă.
— Mamă, nu putem s-o luăm în tren!
— Atunci nu plec, — a zis Marfa cu o încăpățânare copilărească. — Dacă Mașa n-are bilet, nici eu n-am.
Vera a rămas blocată. O femeie tânără de lângă ele a început să râdă, apoi s-a apropiat.
— Auziți, eu lucrez la gara de Nord. Dacă vreți, vă dau o păturică să o băgați pe Mașa în ea, și o ascundem într-o geantă mai mare. Nimeni n-o să verifice, că azi e haos.
Vera a dat din umeri, apoi a privit spre mama ei, care zâmbea larg pentru prima oară în ultimele două zile.
Zece minute mai târziu, urcau în tren. Pisica torcea liniștită, bine ascunsă într-o pătură, în valiza cu haine de lână. Controlorul n-a zis nimic, doar s-a uitat ciudat când valiza a scos un „miau” scurt și s-a mișcat ușor.
— Ciorapi de lână nouă, doamnă, — a spus Vera rapid. — Se întind…
Când au ajuns în oraș, Petrică a cărat bagajele, Lariska a sărit cu pupături, dar Marfa Ivanovna doar a căutat valiza. A deschis-o cu grijă. Mașa a sărit direct în brațele ei.
— Bine-ai venit acasă, fată dragă, — a șoptit ea.
Iar Vera, privind de la distanță, a înțeles: orașul era doar o schimbare. Dar adevărata „casă” a Marfei era acolo unde torcea Mașa.