Speranța l-a strâns cu putere pe fiul ei, inundată de lacrimi. Fața lui nu o putea vedea, dar cu mâinile i-a conturat chipul, i-a trecut palmele prin păr.
— Măicuță, chiar nu mă vezi deloc?
— Nu, dragul meu, de aproape trei ani nu mai văd nimic, doar întuneric. Boala și lacrimile mi-au luat vederea, dar acum că te-am regăsit, parcă simt că și sufletul mi s-a luminat.
Mihai a intrat în casă, pășind nesigur, de parcă nu recunoștea locurile. Ursu, care dormea lângă sobă, s-a ridicat brusc și a început să mârâie amenințător.
— Ursu, liniștește-te! E Mihăiță al nostru, s-a întors acasă, a spus Speranța, mirată de reacția câinelui care nu obișnuia să fie agresiv cu nimeni.
Dar animalul continua să mârâie, părul de pe spinare fiindu-i zbârlit.
— Stai, mama, să mă obișnuiesc și eu cu câinele ăsta. De când îl ai?
— De vreo opt ani, dragul meu. Mi l-a adus Valentina când a văzut că nu mai pot vedea deloc. Mi-a fost ca un înger păzitor tot timpul ăsta.
Mihai a evitat câinele și s-a așezat la masă. Speranța, cu mișcări sigure, s-a îndreptat spre bucătărie.
— Trebuie să-ți pregătesc ceva de mâncare. Ești slab? Te-ai schimbat mult?
— Nu știu, mamă… Poate. Au trecut mulți ani.
Vocea lui suna ciudat, mai joasă decât și-o amintea ea, cu un accent ușor pe care nu-l recunoștea.
— Unde ai fost, Mihăiță? De ce n-ai dat niciun semn? Credeam că ai murit.
Mihai a oftat adânc înainte de a răspunde:
— Am avut probleme, mamă. Niște datorii. A trebuit să dispar o vreme. Am fost în Rusia, apoi în Ucraina. Am lucrat pe unde am putut. N-am vrut să te implic.
Speranța pregătea o mâncare simplă, dar mâinile îi tremurau de emoție. Îndemânarea dobândită în anii de orbire îi permitea să se descurce, dar ceva în vocea fiului ei o făcea să se simtă nesigură.
— Am pus anunțuri în ziare. Te-am căutat peste tot.
— N-aveam cum să știu, mamă. Dar acum sunt aici. Și… am nevoie de un loc unde să stau o vreme.
Ursu continua să mârâie din colțul lui, refuzând să se apropie de bărbat.
În zilele următoare, Speranța a observat lucruri ciudate. Mihai nu știa unde se află obiectele prin casă, deși crescuse acolo. Odată, când l-a rugat să-i aducă albumul cu fotografii din tinerețe, a trebuit să-i descrie exact unde se află, deși fusese mereu în același loc.
Într-o seară, când Ileana a venit în vizită, Mihai s-a comportat distant, aproape rece.
— Mihai, nu-ți amintești de Ileana? E poștărița noastră de câțiva ani. M-a ajutat mult când tu nu erai.
— Nu, mamă, cum să-mi amintesc? N-am fost aici.
Dar Speranța simțea că ceva nu e în regulă. Mihăiță al ei fusese mereu șarmant cu fetele, chiar și atunci când era obraznic cu toată lumea.
După ce Ileana a plecat, bătrâna l-a auzit pe Mihai vorbind la telefon într-o limbă străină, pe care n-o înțelegea. Vorbea în șoaptă, dar tonul era tensionat.
— Cu cine vorbeai, Mihăiță? întrebă ea când el se întoarse în bucătărie.
— Ah, cu un prieten din Rusia. Mă întreaba cum mă descurc.
Speranța simți un fior rece pe șira spinării. Mihai al ei nu avusese niciodată prieteni străini. Și mai era ceva – mirosul. Fiul ei mirosea întotdeauna a tutun ieftin și aftershave puternic. Acest bărbat avea un miros diferit, mai rafinat.
Într-o dimineață, pe când Mihai dormea, Speranța a pipăit ușor cufărul de sub pat, unde ținea cele mai prețioase amintiri: certificatul de naștere al lui Mihai, prima lui fotografie, un dinte de lapte și o șuviță de păr tăiată la primul an. Luă șuvița între degete și o mângâie, simțind-o aspră și dreaptă. Își amintea perfect că părul lui Mihai fusese moale și ondulat.
Într-o zi, Ursu a început să latre furios. Speranța a auzit pași pe alee și vocea Laurei:
— Leonida, sunt eu! Am venit cu Alexandru, băiatul meu, să te ajute la grădină!
Mihai a tresărit și a spus repede:
— Mamă, nu vreau să vorbesc cu nimeni acum. Spune-le că sunt ocupat.
Dar era prea târziu. Laura și fiul ei intraseră deja în curte.
— Bună ziua! Cine sunteți dumneavoastră? întrebă Laura, suspicioasă.
— E Mihăiță al meu, Laura! S-a întors acasă! spuse Speranța cu mândrie, dar vocea îi tremura ușor.
— Mihai? Băiatul tău? Dar eu îl știu pe Mihai, am crescut împreună!
Speranța simți cum inima îi bate tot mai tare. Alexandru, care avea aceeași vârstă cu Mihai, se apropie.
— Tu nu ești Mihai. Cine ești? Ce cauti aici?
Ursu lătra tot mai tare, iar Speranța simți cum bărbatul de lângă ea se încordează.
— Laura, e chiar el. S-a schimbat după atâția ani, spuse bătrâna, dar nesiguranța îi colora vocea.
— Nu, Leonida. Mihai avea o cicatrice mare pe față, de la accidentul cu bicicleta din clasa a șasea. Acest om nu are nicio cicatrice.
Bărbatul a făcut un pas înapoi. Speranța, cu mâini tremurânde, a întins mâna și i-a atins fața, căutând cicatricea pe care o știa atât de bine – o linie groasă ce pornea de sub ochiul drept până la bărbie. Nu găsi nimic.
— Cine ești? șopti ea, retragându-și mâna ca arsă.
Bărbatul nu mai răspunse. Se auzi o bufnitură și ușa trântindu-se. Alexandru alergă după el, dar se întoarse după câteva minute, gâfâind.
— A fugit. Avea o mașină parcată după colț.
Speranța se prăbuși pe un scaun, simțind cum realitatea se clatină în jurul ei. Ursu veni și își puse capul în poala ei, liniștit acum.
— De ce? De ce ar face cineva așa ceva? întrebă ea cu voce stinsă.
Laura se așeză lângă ea și îi luă mâinile între ale sale:
— Cred că era unul dintre agenții imobiliari. Probabil încerca să câștige încrederea ta pentru a te convinge să vinzi casa.
În săptămânile următoare, Speranța nu-și găsea liniștea. Îl visa pe fiul ei adevărat, pe Mihăiță al ei, rătăcind pe undeva, poate având nevoie de ajutor. Ileana venea mai des, ajutând-o să depună o plângere la poliție despre impostorul care încercase să profite de ea.
Într-o seară ploioasă, când vântul bătea puternic în geamuri, Ursu începu să latre la ușă. Speranța, obișnuită acum să fie precaută, întrebă cu voce fermă:
— Cine e acolo?
— Eu, mamă. Mihăiță al tău.
Vocea era diferită de cea a impostorului – mai aspră, mai familiară. Speranța simți cum inima îi sare din piept.
— Cum să te cred? Dovedește-mi că ești fiul meu!
O tăcere scurtă, apoi vocea spuse:
— Îți amintești când aveam opt ani și am căzut din mărul din spatele casei? Mi-am rupt brațul și tu ai plâns tot drumul până la spital, spunându-mi povești să uit de durere.
Lacrimile îi inundară ochii Speranței. Această amintire nu o împărtășise niciodată cu nimeni. Cu mâini tremurânde, deschise ușa.
De data aceasta, Ursu nu mai lătra. Dimpotrivă, se repezi spre străin, gudurându-se fericit. Speranța întinse mâinile și atinse fața bărbatului din fața ei. Degetele ei găsiră cicatricea adâncă, atât de familiară, și părul ondulat al fiului ei.
— Mihăiță, chiar tu ești?
— Da, mamă. Am aflat că cineva a încercat să se dea drept mine. Îmi pare rău că am lipsit atât de mult.
În timp ce Mihai o îmbrățișa, Speranța știa că, în sfârșit, fiul ei adevărat se întorsese acasă. Nu mai avea nevoie de ochi pentru a recunoaște adevărul din inima ei.
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.