La înmormântarea nepoatei, bănuind că ceva nu e în regulă, bătrânul s-a apropiat de sicriu și a deschis capacul. La cele văzute, părul i s-a ridicat în cap…
În micul sat românesc, unde fiecare îl cunoștea pe celălalt, domnea o tăcere apăsătoare. Înmormântarea micuței Alina, nepoata iubită a lui Ștefan Petrescu, adunase toți locuitorii. Durerea încătușase inimile, iar lacrimile curgeau șiroaie. Dar în mijlocul acestei dureri, bătrânul bunic și credinciosul său câine Pufos simțeau ceva ciudat, inexplicabil. Pufos, de obicei liniștit, începuse deodată să latre și să se arunce spre sicriu, ca și cum încerca să avertizeze despre ceva. Ștefan Petrescu, zdrobit de pierdere, nu a dat atenție la început, dar neliniștea câinelui s-a transmis și lui.
S-a apropiat încet de sicriu, cu inima bătându-i cu putere. Oamenii din jur șopteau, crezând că bătrânul și-a pierdut mințile de durere. Dar Pufos nu se liniștea, lătratul său devenea tot mai puternic, iar ochii îi ardeau de hotărâre. Ștefan Petrescu, cedând unui impuls interior, și-a pus mâna pe capacul sicriului. În acel moment, a auzit un sunet slab, abia perceptibil — ca un geamăt venind din interior. Mulțimea a înghețat, iar bătrânul, nevenindu-i să creadă urechilor, a început să deschidă sicriul cu disperare, în ciuda protestelor celor din jur.
Capacul a cedat, iar Ștefan Petrescu a privit înăuntru. Ceea ce a văzut l-a făcut să i se ridice părul în cap. Ochii i s-au mărit de groază…
Continuare
Alina, nepoata lui de șapte ani, respira. Pleoapele îi tremurau, iar pe fruntea ei rece apăruseră picături fine de transpirație. Nu era moartă. Fusese îngropată de vie.
„E vie!” a strigat Ștefan, cu vocea răgușită de emoție. „Alina e vie!”
Mulțimea s-a năpustit înainte, nevenindu-le să creadă. Doctorul satului, Matei Ionescu, și-a făcut loc prin mulțime și s-a aplecat asupra fetiței. Cu mâini tremurânde, i-a verificat pulsul.
„Catalepsie,” a șoptit el, palid. „O stare de moarte aparentă. Doamne, am certificat eu însumi decesul…”
Haosul s-a dezlănțuit. Cineva a sunat la ambulanță, alții aduceau apă, iar bătrânul Ștefan o ținea strâns pe Alina, ca și cum ar fi putut să dispară din nou. Pufos se așezase lângă ei, vigilent, lătrând la oricine se apropia prea mult.
La spitalul județean, medicii au confirmat diagnosticul: o formă rară de catalepsie, declanșată de o infecție virală care încetinise toate funcțiile vitale până la un nivel aproape nedetectabil. Alina fusese declarată moartă prematur.
În zilele care au urmat, satul a fost zguduit de revelație. Bătrânul Ștefan devenise eroul tuturor, iar Pufos primea bucăți de carne de la fiecare gospodărie. Dar întrebarea care nu-i dădea pace bătrânului era: cum de el și câinele său simțiseră ce doctorul și aparatele medicale nu detectaseră?
Într-o seară, la două săptămâni după miracol, când Alina era deja acasă, recuperându-se, bătrânul Ștefan stătea pe prispa casei. Pufos alergă brusc spre poartă, lătrând prietenos.
Un bărbat în vârstă, cu părul alb și un baston sculptat, intră în curte. Ștefan îl recunoscu imediat – era Vasile, vrăjitorul satului vecin, despre care se spunea că vede dincolo de vălul dintre lumi.
„Am simțit că trebuie să vin,” spuse Vasile, așezându-se lângă Ștefan. „Să-ți spun ce știi deja în inima ta.”
Bătrânul vrăjitor îi explică lui Ștefan că există oameni și animale care pot simți umbrele morții – sau absența lor. Pufos simțise că sufletul Alinei nu părăsise trupul, așa cum se întâmplă la moartea adevărată.
„Tu și câinele tău împărtășiți același dar,” adăugă Vasile. „De aceea ai putut auzi ce alții nu auzeau.”
În acea noapte, în timp ce Alina dormea liniștită în camera ei, Ștefan stătea treaz, gândindu-se la cuvintele vrăjitorului. Își aminti brusc alte momente din viața sa când simțise lucruri inexplicabile – ca atunci când știuse exact când soția sa murise, deși era la kilometri distanță.
Un har, sau o povară? Se întrebă el, mângâind capul lui Pufos. Poate ambele.
În lunile care urmară, povestea miraculoasă a Alinei se răspândi în toată regiunea. Oamenii veneau să vadă „fata care s-a întors din morți” și câinele care o salvase. Dar Ștefan știa adevărul – nu fusese vorba despre a se întoarce din morți, ci despre a nu fi lăsată să plece înainte de vreme.
Într-o dimineață, în timp ce Alina se juca în grădină cu Pufos, îl întrebă pe bunicul ei:
„Buniculee, ce ai văzut când ai deschis sicriul? De ce ți s-a ridicat părul în cap?”
Ștefan o privi lung, apoi zâmbi. „Am văzut viitorul tău, micuța mea. Și era prea frumos ca să-l lăsăm să dispară.”
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.