Sophie a rămas în mijlocul bucătăriei, incapabilă să se miște. Simțea un gol în stomac, ca și cum înghițise un cub de gheață. Nu plângea — nu mai avea lacrimi. Doar tăcere.
În noaptea aceea n-a închis un ochi. A rememorat fiecare frază, fiecare privire, fiecare tăcere. Când începuse totul să se destrame? Când „noi” devenise „eu” și „tu”?
Câteva zile mai târziu, Sophie a mers la apartamentul de pe strada Walter. Renovările erau aproape gata. Bucătăria luminoasă, pervazuri late, baie modernă — totul părea un vis.
— E superb, — a spus șeful de șantier. — Într-o săptămână poate fi dat în chirie.
— Mulțumesc, — a răspuns Sophie, dar fără entuziasm.
Când s-a întors acasă, a găsit un bilet. Scurt, scris cu litere drepte, cunoscute:
„Am plecat. Avem nevoie de timp. Eu — să-mi dau seama cine sunt. Tu — să fii fericită. Fără mine.”
Sophie a stat pe pervaz, privind în gol. Nu a izbucnit. Nu a plâns. Doar a simțit o durere surdă — ca o cicatrice veche ce reîncepe să doară.
Două săptămâni mai târziu, ambele apartamente erau date în chirie. Banii intrau regulat. Financiar — totul era perfect.
În suflet însă, era pustiu.
Într-o seară, a primit un apel de la un număr necunoscut.
— Bună seara, sunt Ana, mama lui Lucas, — a spus o voce la telefon. — Iartă-mă că te sun. A avut un accident… nu grav, dar…
Sophie a plecat imediat.
Lucas era întins în patul de spital. Palid, cu brațul bandajat.
— Bună, — a spus el încet, văzând-o.
Ea n-a spus nimic. Doar s-a așezat lângă el și i-a luat mâna.
— Am fost un prost, — a spus el. — M-a durut că ai devenit mai puternică decât mine. Mai capabilă. Independentă. Știu că e stupid, dar m-am simțit inutil. Iar tu n-ai meritat umbra unui bărbat slab.
Sophie l-a privit mult timp, cu seriozitate.
— N-am vrut să fiu mai puternică. Am vrut să fiu alături de tine. Nu împotriva ta.
Lucas și-a coborât privirea.
— Te întorci? — a întrebat ea.
El a dat din cap.
— Dacă mă ierți. Și dacă o luăm de la capăt. Fără reproșuri. De la zero.
Sophie a zâmbit. Ușor. Cald.
— Atunci să începem cu micul dejun. Îți gătesc chifteluțele tale preferate. Chiar aici, la cantina spitalului.
El a râs. Și, pentru prima dată după mult timp, în privirea lor a reapărut „noi”.