După o boală lungă, s-a stins din viață Nicolae Ivanovici — un om bun, liniștit și mai degrabă tăcut. Locuia singur într-o căsuță modestă, la marginea orașului, iar singurul lui prieten adevărat era un ciobănesc bătrân pe nume Rex.
Rex îi fusese alături lui Nicolae mai bine de zece ani. Trecuseră împreună prin bucurii și necazuri. Câinele simțea tot — când stăpânul avea dureri, când era trist sau bucuros. Nicolae îi spunea des:
— Ești mai deștept ca un om, măi. Și poate chiar mai loial decât oricare om.
Când Nicolae s-a dus, fiul lui, Andrei, a venit din alt oraș. S-a ocupat de tot — hârtii, înmormântare… și-n tot timpul ăsta, a tot încercat să-l găsească pe Rex. Vecinii i-au zis că în ziua în care l-au luat pe Nicolae, câinele a dispărut pur și simplu. Andrei a cutreierat tot cartierul, a sunat la adăposturi, a lipit afișe… nimic.
Au trecut trei zile. Într-o dimineață devreme, Andrei a primit un telefon de la cimitirul orașului.
— Vă rog, sunteți fiul lui Nicolae Ivanovici? — a întrebat o voce bătrână. — Avem o situație ciudată. La mormântul tatălui dvs… e un câine. S-a pus pe săpat acolo și nu mai pleacă.
Andrei a știut imediat — era Rex. N-a stat pe gânduri și a plecat direct acolo. La intrarea în cimitir l-a întâmpinat paznicul, care i-a arătat colțul cel mai îndepărtat. Acolo, la un mormânt proaspăt, zăcea Rex. Murdar, slab, cu ochii stinși. Nu s-a ridicat când l-a strigat Andrei, doar a ridicat capul și a scos un scâncet abia auzit.
— Rex… hai acasă, — i-a zis Andrei, apropiindu-se ușor.
Câinele a mârâit la început, nu voia să-l lase să se apropie. Abia după câteva minute, simțind mirosul cunoscut, i-a permis lui Andrei să-l atingă. Tremura din tot corpul, de parcă totul în el se rupea, dar nu voia să plece de lângă mormânt.
Andrei l-a luat acasă. I-a cumpărat mâncare, i-a pus o pătură caldă. Rex a mâncat puțin, fără poftă. Iar după două zile… a dispărut din nou.
De data asta, Andrei n-a mai pornit în căutare. Știa deja unde să-l găsească.
S-a dus la cimitir. Și da — Rex era acolo din nou, întins lângă mormânt, cu botul pe pământul rece, privirea plină de dor. Paznicul doar a dat din umeri:
— Nu pleacă de aici. Nici pe ploaie, nici noaptea.
Andrei a încercat să-l ia de acolo de două ori, dar de fiecare dată câinele a fugit înapoi. Așa că l-a lăsat. În schimb, a început să vină zilnic — îi aducea mâncare, apă, și chiar i-a pus lângă mormânt o geacă veche de-a tatălui, ca să-i fie cald.
Dar Rex abia se atingea de mâncare. El… aștepta. Se uita la pământ, de parcă spera că stăpânul lui se va ridica de acolo și o să-i spună:
— E-n regulă, băiete. Sunt aici.
După o săptămână, Rex a murit. Chiar acolo, lângă mormânt. Fără un sunet. Doar s-a culcat… și nu s-a mai trezit.
Andrei l-a îngropat chiar acolo, lângă picioarele tatălui său, cu permisiunea celor de la cimitir.
Au trecut mulți ani. Andrei și-a făcut familie, a avut copii, nepoți. Dar de fiecare dată când venea la mormântul tatălui, primul lucru pe care-l făcea era să meargă la mica plăcuță de jos, pe care scria:
„Rex. Loial până la capăt.”
Și de fiecare dată, Andrei își punea aceeași întrebare, la care niciodată n-a găsit răspuns:
— Oare un om ar putea vreodată să iubească așa?..