DISCLAIMER: Acest site este neutru din punct de vedere politic și nu susține niciun partid sau ideologie politică.
Am decis împreună cu soțul meu să adoptăm un câine de la adăpost. Soțul meu voia să cumpărăm un câine de rasă, crezând că o rasă pură implică noblețe, inteligență, loialitate.
Însă l-am rugat mult să mergem la un adăpost și, deși ezitant, a fost de acord. În îndelungata noastră viață împreună, iar noi am trăit mulți ani ca soț și soție, Mihai nu mi-a contrazis niciodată dorințele. De ce câine și nu un copil, v-ați putea întreba? Suntem oameni singuratici și deja la o vârstă respectabilă. Amândoi înțelegem implicarea și responsabilitatea față de o ființă care depinde de noi.
Un copil necesită să fie crescut, educat, să îi oferim cunoștințe. E un “proiect” de lungă durată, dar un câine va fi cu noi până la sfârșit. Este copilul nostru comun cu Mihai. La adăpost, ne-am confruntat cu o imagine zdrobitoare. Un miros insuportabil se ridica în aer, acompaniat de o lătrătură și un urlet continuu care răscoleau sufletul. Toți câinii, asemenea unor copii abandonați, ne priveau cu speranță, de parcă ar fi întins mâinile spre noi.
Mergeam cu Mihai de-a lungul cuștilor înguste și sute de ochi ne urmăreau la fiecare pas. Doamne, prin ce suferință trec aceste animale?! Mi se pare că, dacă nu am avea animale părăsite, nici copii abandonați nu ar mai exista, iar orfelinatele ar dispărea pur și simplu din lipsă de nevoi.
Un animal, asemenea unui copil, solicită răbdare, dragoste, grijă și, în plus, vorbește într-o “limbă străină” pe care nu încercăm întotdeauna să o înțelegem și pe care adesea o traducem cum ne convine.
Deodată, Mihai s-a oprit ca și cum ar fi fost lovit la una dintre cuști. Acolo era un câine, dezinteresat de întreaga lume, cu o privire stinsă. Nu a reacționat în niciun fel la apariția noastră bruscă. Părea surd și orb. “De ce să luați acest câine zdrențăros, luați-l mai bine pe acesta, fiindcă are rasă,” a zis în grabă îngrijitorul adăpostului.
“Este un câine abandonat, a fost trădat și returnat de mai multe ori, pare că a ales să își încheie viața prin înfometare,” a spus voluntara cu amărăciune în voce, povestind despre acest biet câine nefericit. Mihai a încercat să vorbească cu câinele, dar acesta s-a întors cu dispreț, refuzând să mai aibă încredere în oameni.
“Știți, e un câine foarte bun, ascultător, chiar dacă este un maidanez, este foarte loial, spre deosebire de ‘regii naturii’,” tonul voluntarei devenind mai plin de speranță, urmărindu-ne fiecare mișcare. Am întins mâna printre gratii pentru a mângâia câinele. Acesta s-a întors neașteptat spre mine, m-a privit intens și și-a aplecat botul spre palma mea. Botul era un pic umed, respirația caldă mi-a gâdilat pielea.
Am râs. Câinele a oftat adânc, s-a ridicat pe labe și a început să dea din coadă. “Minune!”- a exclamat voluntara -“Sunteți primii la care a reacționat.” “Veterinarul începuse deja să pregătească eutanasierea lui”- a adăugat conducătorul adăpostului, un om cumpătat, dar mai indiferent față de munca lui.
Voluntara a început să povestească în grabă: “Știți, câinele parcă înțelege tot și noaptea urlă încet, plângându-și soarta amară, iar lacrimile îi curg din ochi.” “Nu ați văzut cum plâng câinii, dar eu am văzut!”- a spus brusc cu amărăciune și și-a întors privirea umedă.
Ar fi trebuit să-l vedeți pe Mihai al meu în acel moment. Semăna atât de mult cu câinele acesta, bătut de viață. Nu voi uita niciodată privirea lui, cerând milă precum un câine. Lângă noi, ochii câinelui. Am privit îndelung ochi în ochi. În adâncul sufletului său se dezlănțuia o furtună de emoții, nu uitase trădările oamenilor, dar își dorea atât de mult o familie! Dintr-odată, în el s-a trezit dorința de a trăi!
A început să urle, lung și trist, ca și cum ar fi eliberat toată durerea. La cușca noastră au alergat toți angajații adăpostului. Mulți plângeau, fără a-și ascunde lacrimile. Mihai stătea în genunchi în fața câinelui, ca și cum ar cere iertare pentru păcatele întregii rase umane.
“Se numește Fidel,” a zis unul dintre angajați, înmânându-ne lesa. Am fost petrecuți de întregul adăpost. Cineva, foarte credincios, ne-a binecuvântat în taină. Iar acest gest a consfințit pe vecie legătura noastră în trei.
Soțul meu a uitat complet de ideea de a cumpăra un câine de rasă. Până la urmă, “a cumpăra un câine” sună destul de straniu, nu credeți? Cum ar putea fi cumpărat un prieten, iar loialitatea și dragostea se vând oare?
Câinele mergea liniștit lângă noi, Mihai i-a dat drumul de la lesă, să se bucure pe deplin de libertate. Și totuși, câinele parcă știa că va fi cu noi până la sfârșit și că nu va mai plânge niciodată.