DISCLAIMER: Acest site este neutru din punct de vedere politic și nu susține niciun partid sau ideologie politică.
Era o liniște apăsătoare în cameră. Tamara se uită fix la tânărul de la ușă, iar inima îi bătea nebunește în piept. Cuvintele lui răsunau în mintea ei ca un ecou ciudat: „Mi s-a arătat Kola în vis…”
Gore, câinele loial al familiei, nu-și lua ochii de la oaspete. Lătratul lui scurt și ciudat, asemănător unui semn de recunoaștere, făcea ca atmosfera să fie și mai tensionată.
— Intră, — spuse Tamara cu o voce abia șoptită, făcându-i semn băiatului să pășească înăuntru.
Tânărul, pe nume Artem, se așeză pe un scaun și își frecă palmele de pantaloni, semn că era nervos. După câteva secunde de ezitare, începu să vorbească:
— Nu știu cum să vă spun asta, dar visul pe care l-am avut a fost mai mult decât real… Kola stătea în fața mea, murdar, slăbit, dar cu aceiași ochi plini de viață. Mi-a spus doar câteva cuvinte: „Nu mă mai căutați acolo unde nu sunt. Urmați-l pe Gore.” Și apoi… s-a făcut nevăzut.
Tamara simți un fior rece pe șira spinării. Era posibil? Putea fi acesta un semn? Era imposibil să îngroape speranța care mocnea în sufletul ei de atâta timp. O lacrimă i se prelinse pe obraz, dar o șterse repede.
Gore, de parcă ar fi înțeles discuția, se ridică brusc și începu să se învârtă neliniștit în jurul ușii, lătrând insistent.
— Ce se întâmplă cu el? — întrebă Artem.
Tamara nu răspunse. Se ridică brusc, luă haina de pe spătarul scaunului și deschise ușa larg.
— Hai să-l urmăm. Dacă Kola mi-a trimis un semn, nu pot să-l ignor.
Fără să mai stea pe gânduri, băiatul se ridică și ieși după femeie și câine. Gore o luă înainte, tropăind pe alee, ca și cum ar fi știut exact unde trebuie să meargă. Tamara și Artem abia reușeau să țină pasul.
După câțiva kilometri, au ajuns la marginea unei păduri dese. Luna abia lumina drumul, iar crengile goale trosneau sub pașii lor. Gore continua să înainteze, fără ezitare. Dintr-o dată, se opri brusc lângă o groapă adâncă, parțial acoperită cu frunze și crengi rupte. Începu să scormonească pământul, mârâind ușor.
Tamara și Artem se apropiară cu grijă și priviră înăuntru. În groapă era o mantie militară, plină de noroi și sânge uscat. Tamara simți cum i se taie picioarele. Era haina lui Kola.
— Doamne… — șopti Artem, făcându-și cruce.
Dar înainte să apuce să spună altceva, din spatele lor se auzi un foșnet. Cineva era acolo, ascuns printre copaci. Gore se întoarse brusc și începu să latre furios.
Tamara își ținu respirația. Apoi, dintre umbre, apăru o siluetă. Era slab, palid, cu ochii încercănați… dar viu.
— Kola?! — strigă Tamara, cu vocea sugrumată.
Bărbatul clătină ușor din cap, iar în colțul buzelor i se contură un zâmbet slab. Tamara nu mai așteptă nicio explicație. Se năpusti spre el și îl strânse în brațe, simțind cum inima îi bubuie în piept. Era real. Fiul ei era viu.
Artem privea uimit, iar Gore sări pe Kola, dându-i târcoale și schelălăind de fericire.
— Cum? Unde ai fost?! — întrebase Artem, încă incapabil să creadă ce vede.
— Captiv… luni întregi… Am scăpat, dar m-au căutat. A trebuit să mă ascund, dar știam că Gore mă va găsi. Am avut încredere în el… și în voi.
Tamara plângea în hohote, ținându-și fiul strâns, ca și cum ar fi vrut să se asigure că nu va dispărea din nou.
În acea noapte, speranța, credința și loialitatea unui câine au învins moartea și întunericul. Kola s-a întors acasă, iar Gore rămase eroul care nu și-a uitat niciodată stăpânul.
Uneori, miracolele nu se întâmplă prin magie. Se întâmplă prin iubire și devotament.