Grisha se întoarse brusc. Vocea era familiară, dar nu-și putea da seama imediat cui aparține. Din umbra unui copac ieși o siluetă mică – era bunicul Kolyo, vechiul prieten al tatălui său.
— Măi, ești tu? Nu cumva visez? – bătrânul își strânse ochii și se apropie.
— Eu sunt, bunicule Kolyo… M-am întors… Dar tata nu mai e… – murmură Grisha și simți cum vocea îi tremura.
Bătrânul suspină adânc și-l lovi pe umăr.
— E greu, băiatule… Dar tu ești tânăr, o să te descurci. Hai, vino cu mine. Nu are sens să stai aici singur.
Grisha dădu din cap și-l urmări pe bătrân către casa lui. Când intrară, mirosul de ceai și fum de lemne îi lovi nările. Bătrânul scoase două căni și turnă o infuzie fierbinte din ierburi.
— Spune-mi, băiatule, cum a fost la armată? – întrebă Kolyo, parcă vrând să-l distragă.
— A fost greu, dar m-am obișnuit. Cel mai greu a fost să fiu departe de casă… Dar acum, când m-am întors, totul e diferit… – suspină Grisha și își trecu mâna prin păr.
Bătrânul îl privi atent și spuse încet:
— Ascultă, Grisha… Înainte să plece, tatăl tău ți-a spus ceva despre tine. A spus că, dacă te întorci, trebuie să-ți dau ceva. Așteaptă aici.
Bătrânul intră într-o altă cameră și după un minut se întoarse cu o cutie mică din lemn. O dădu lui Grisha, care o luă cu mâinile tremurânde. Deschise capacul și găsi o fotografie veche cu tatăl său și o scrisoare. Dezvălui foaia și începu să citească.
„Fiule, dacă citești asta, înseamnă că nu am apucat să te întâmpin acasă. Știu că e greu, dar trebuie să fii tare. Mai am ceva să-ți spun – în pădure, aproape de vechea noastră cabană de vânătoare, există ceva ce trebuie să vezi. Acolo vei găsi răspunsurile la unele întrebări. Fii încrezător în inima ta.”
Grisha strânse scrisoarea în mâini. Cuvintele tatălui său îl făcură să simtă că duhul lui era încă acolo.
— Bunicule Kolyo, știi despre ce vorbea tata? – îl întrebă el.
— Nu sunt sigur, băiatule, dar tatăl tău mergea des la acea cabană, mai ales în ultimii ani. Poate că ar trebui să mergi acolo…
A doua zi dimineața, Grisha se trezi devreme, luă o lanternă, un cuțit și puțină mâncare, și se îndreptă către pădure. Poteca era acoperită, dar încă o ținea minte din copilărie. Pe măsură ce mergea, simți o prezență ciudată. Deodată, din spatele unui tufiş, apăru un lup.
Era tânăr, dar puternic, cu blană gri și ochi pătrunzători. Grisha se opri brusc, gata să se apere, dar lupul nu părea agresiv. Dimpotrivă, îl privea ca pe un vechi cunoscut.
— Tu… – șopti Grisha, amintindu-și de puiul de lup pe care-l crescuse cu ani în urmă. – Nu se poate să fii tu…
Lupul păși înainte, îl ocoli o dată și apoi începu încet să meargă pe potecă. Se oprea și privea înapoi, parcă invitându-l să-l urmeze.
Grisha luă o gură adâncă de aer și începu să-l urmeze.
După aproximativ o jumătate de oră de mers, lupul se opri în fața vechii cabane de vânătoare. Grisha se apropie de ușă și o împinse. Se deschise cu un scrâșnet, dezvăluind întunericul din interior. Aprinse lanterna și începu să cerceteze încăperea. Era plină de praf, dar pe una dintre mese se afla ceva ce îi atrase atenția.
O cutie. Încă o cutie, asemănătoare cu cea pe care i-o dăduse bunicul Kolyo. O deschise cu inima bătând puternic și găsi un jurnal gros.
Răsfoi primele pagini. Era jurnalul tatălui său. Cu fiecare pagină citită, ochii lui Grisha se lărgeau. Acolo scria despre o veche taină de familie, despre ceva îngropat în pădure… despre un loc pe care tatăl său îl ținea secret.
Deodată, se auzi un zgomot afară. Lupul stătea pe prag și-l privea. Parcă îi spunea: „E timpul să mergi mai departe.”
Grisha strânse jurnalul și ieși afară. Inima îi bătea nebunește. Ceva îi spunea că viața lui nu va mai fi niciodată la fel…