Mariana nu era în pat. Era în picioare.
Sprijinită de marginea dulapului, cu o mână pe spătarul scaunului, cealaltă întinsă spre un bărbat pe care nu-l mai văzusem niciodată.
Am simțit cum îmi fuge pământul de sub picioare. Nu faptul că era cu un alt bărbat m-a lovit primul.
Ci faptul că stătea în picioare.
Cinci ani.
Cinci ani în care o ridicasem, o spălasem, o hrănisem, o întorsesem în pat. Cinci ani în care îmi frânsesem spatele muncind și inima sperând.
— Alexandru… — a șoptit ea.
Vocea nu-i mai era stinsă.
Bărbatul a făcut un pas înapoi. Era îmbrăcat elegant, ținea în mână niște hârtii. Probabil exerciții. Sau altceva.
— Ce înseamnă asta? — am reușit să spun.
Genunchii mi se înmuiaseră, dar m-am ținut drept.
Mariana s-a așezat încet pe scaun. Nu părea că o doare. Nu părea că nu poate.
— Pot să merg… de aproape doi ani — a spus, cu ochii în pământ.
Cuvintele au căzut peste mine ca o avalanșă.
— Doi ani?…
— La început au fost doar câțiva pași. Mi-a fost teamă să-ți spun. Apoi… mi-a fost rușine.
— Rușine de ce? — vocea mi-a tremurat.
— De tine. De cum mă priveai. De cum trăiai doar pentru mine. Simțeam că, dacă mă ridic, îți iau rostul. Că o să mă vezi altfel. Că poate o să pleci.
Am izbucnit într-un râs scurt, amar.
— Eu să plec?…
Bărbatul a intervenit încet:
— Sunt kinetoterapeutul ei. A vrut să facă recuperare în secret. La început era convinsă că nu va reuși. Apoi… lucrurile au evoluat.
— Și eu unde eram? — am întrebat.
Mariana a ridicat privirea. Avea lacrimi în ochi.
— Te pierdeam încet, Alexandru. Nu mai erai soțul meu. Erai asistentul meu. Salvatorul meu. Și mi-a fost teamă că, dacă mă fac bine, o să vezi că nu mai ai pentru ce lupta.
Adevărul m-a lovit altfel decât trădarea.
Nu mă înșelase cu trupul.
Mă înșelase cu tăcerea.
Ne-am privit lung, în camera care mirosise ani la rând a dezinfectant și sacrificiu.
— Ai fi putut să-mi spui — am șoptit.
— Știu.
În seara aceea am vorbit până târziu. Despre frică. Despre vinovăție. Despre cum suferința ne-a legat atât de strâns încât am uitat să mai fim soț și soție.
A doua zi, patul medical a fost strâns.
În următoarele luni, Mariana a învățat să meargă fără sprijin. Eu m-am întors la școală.
Nu a fost ușor să reconstruim încrederea.
Dar, pentru prima dată în cinci ani, am ieșit împreună la plimbare, ținându-ne de mână. Nu pentru că nu putea merge.
Ci pentru că voiam amândoi. Și am înțeles ceva dureros, dar eliberator:
Uneori, dragostea nu se prăbușește din cauza bolii. Ci din cauza tăcerii.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.