În clipa aceea, ceva se rupse în Manuel. Ani întregi trăise ca un zid, rece, calculat, obișnuit să vadă oameni cerând, mințind, profitând. Dar aici… o fetiță de poate zece ani, cu doi copii în brațe, nu cerea bani, nu cerea milă. Cereea doar viață pentru fratele ei.
— Vino după mine, spuse el hotărât.
Daniela ezită, apoi îl urmă. Nimeni nu mai zise nimic. Ușile cafenelei se închiseră în urma lor, iar frigul nopții îi lovi din nou. Manuel întinse mâna.
— Dă-mi copilul. Îl duc la spital acum.
Daniela îl strânse pe Miguel la piept, speriată ca nu cumva să i-l ia.
— Nu ți-l las… doar dacă venim și noi.
— Toți mergem, zise el.
Tonul lui nu admitea replică. În câteva minute, mașina lui scumpă se umplu de aburul hainelor ude ale copiilor. Daniela stătea în spate, tremurând nu doar de frig, ci și de frică. Nu mai mersese niciodată într-o mașină ca asta. Nu mai fusese niciodată aproape de un om ca el.
Manuel arunca priviri repetate în oglindă. Miguel respira greu. Victor dormea cu capul pe umărul surorii lui, sleit de puteri.
— Cum ai ajuns așa? întrebă Manuel.
— Mama… a murit. Tata… nu mai știu unde e. De atunci stăm unde apucăm, prin clădiri părăsite. Eu am grijă de ei.
Vorbea simplu, cu un fel de demnitate care îl neliniști. Era prea mică pentru atâta greutate.
Când ajunseră la spitalul din București, Manuel sări primul și alergă spre camera de gardă. Medicul de serviciu îl recunoscu imediat.
— Vă ajutăm, desigur! Ce s-a întâmplat?
— Copilul are febră mare, nu mănâncă, nu se mișcă. Făceți-i analize, orice trebuie. Acum.
Tonul lui era sec, dar ochii ardeau de îngrijorare. Daniela rămase la ușă, ținându-l pe Victor de mână. O asistentă se apropie de ea și încercă s-o conducă spre un scaun, dar fetița se smulse.
— Eu nu plec nicăieri. Aici stau.
Manuel se întoarse spre ea.
— Nimeni nu te dă afară. Rămâi cu noi.
„Cu noi”. Nici el nu-și dădu seama ce spusese.
Minutele treceau greu, ca și cum pereții ar fi respirat neliniștea lor. La un moment dat, uşa se deschise și medicul apăru.
— Copilul are o infecție urâtă. Era la limită. Ați făcut bine că ați venit acum. Va rămâne internat.
Daniela duse mâinile la gură și izbucni în plâns. Nu de frică, ci de ușurare. Manuel simți cum ceva i se strânge în piept.
După ce Miguel fu stabilizat, un alt gând îl lovi.
— Unde stați voi la noapte?
Daniela se uită în podea.
— În orice loc… unde nu ne bate nimeni.
Răspunsul ei îl lovi ca un pumn. A inspirat adânc.
— Veniți la mine pentru câteva zile, până se face bine copilul.
— La tine? De ce? întrebă Daniela, sincer nedumerită.
— Pentru că nimeni nu ar trebui să trăiască așa. Pentru că… pot.
Nu știa să explice mai mult. În interiorul lui se amestecau emoții pe care nu le mai simțise din adolescență: compasiune, teamă, responsabilitate. Dar mai ales o întrebare grea: cum ajunsese atât de bogat și totuși atât de gol?
Când au intrat în apartamentul lui imens din centru, Daniela rămase nemișcată. Era cald. Curat. Miros de detergent și lemn ceruit.
— Aici… locuiești tu? întrebă ea, aproape șoptit.
— Da. Iar de acum, câteva zile, și voi.
Victor își ascunse fața în puloverul ei, copleșit de luminile puternice. Daniela se apropie timid de canapea, atinse materialul moale cu vârful degetelor, și pentru prima dată în multe luni zâmbi.
Un zâmbet mic, obosit, dar adevărat.
Manuel îl văzu și îi tremură ceva în suflet. Un zid se crăpa. O rană veche, ținută ascunsă sub afaceri, bani și tăcere, începea să se rescrie.
— O să vă aduc haine uscate, spuse el.
Daniela îl privea altfel acum. Nu ca pe un milionar, nu ca pe un străin. Ci ca pe singurul om care se oprise în acea seară să-i vadă cu adevărat.
— Îți mulțumesc, domnule… șopti ea.
— Spune-mi Manuel.
Și atunci Daniela făcu ceva ce el nu s-ar fi așteptat: își întinse brațele și îl îmbrățișă. Scutul lui, cel pe care îl purtase ani la rând, se sfărâmă de tot.
Nu era o dramă, nu era o poveste lacrimogenă. Era viața. Adevărată. Dură. Dar și capabilă să schimbe un om într-o singură seară.
Iar Manuel, pentru prima dată după foarte mult timp, simți că în sfârșit face ceva cu adevărat important: nu o afacere, nu un contract, nu o luptă pentru bani. Ci pentru oameni.
Pentru trei copii care aveau nevoie de el.
Și poate… și pentru el însuși.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.