Pe pereții umezi ai buncărului erau atârnate rafturi cu borcane prăfuite, iar lângă ele, în stive ordonate, zăceau saci vechi cu făină, zahăr și conserve de pe vremea lui Ceaușescu. Părea un depozit de urgență din vremea Războiului Rece, dar nu asta m-a speriat cu adevărat.
În colțul încăperii, slab luminat de o rază ce pătrundea prin crăpătura prin care căzusem, am zărit ceva ce nu ar fi trebuit să fie acolo: o păpușă veche, cu ochii scoși și părul smuls, stând pe un scaun mic de lemn, ca într-o cameră de copil. Pe peretele din spate erau desenate cu cărbune niște simboluri ciudate, iar în aer plutea un miros stătut, de mucegai și ceva… mai greu de definit.
Inima îmi bătea cu putere. Am vrut să strig, dar mi-am ținut respirația. Am mai făcut câțiva pași, încercând să înțeleg unde eram. Lângă păpușă, pe o măsuță, se afla o icoană veche, scorojită, cu Maica Domnului. Cineva aprinsese cândva o lumânare de seu — urmele erau încă vizibile.
Apoi am auzit… pași.
Nu știu dacă erau reali sau doar îmi bătea inima atât de tare încât aveam halucinații, dar pașii păreau să vină dintr-un tunel lateral. Am căutat cu privirea o cale de ieșire, însă era clar că singura variantă era să urc înapoi pe unde căzusem. Dar nu mai vedeam deschiderea. Se închidea încet, ca un capac tras de cineva de deasupra.
Am alergat spre peretele pe care îl credeam cel de la intrare și am început să-l zgârii cu mâinile. Unghiile mi s-au rupt, dar eram cuprinsă de o panică animalică. Voiam să ies. Să respir aerul curat. Să vând hribii la gară. Să nu mai aud niciodată de apartament.
Apoi, din întuneric, s-a auzit o voce groasă, răgușită:
— Ai venit la timp, Vera… A venit timpul.
Am încremenit. Numele meu? Cine era acolo?
Din umbră a ieșit o siluetă gârbovă, cu o lanternă în mână. Chipul îi era brăzdat de riduri adânci, iar ochii… erau ai soțului meu. Mort de unsprezece ani.
— Nu ești real… — am șoptit.
El a zâmbit. Un zâmbet trist.
— N-am murit, Vera. Am fost aici. Asta e casa mea. A noastră. Și-apoi… și tu știi de ce ai fost adusă aici.
Atunci am înțeles. Simbolurile. Păpușa. Avertismentele visate ani întregi. Nu fusese doar o întâmplare.
Totul avea legătură cu familia mea. Cu păcatele trecute, cu secretele pe care le-am ascuns și cu blestemul rostit demult de o femeie pe care am gonit-o din sat…
Dar nu aveam de gând să mă las învinsă. Nu după tot ce am îndurat.
M-am ridicat, l-am privit drept în ochi și i-am spus:
— Dacă ai fost destul de tare să supraviețuiești aici, și eu pot fi. Dar nu voi rămâne. Nu sunt a ta. Nu sunt a nimănui.
Și atunci, lumina s-a stins. Și când am deschis ochii din nou, eram în pădure. Culcată pe spate, cu coșul de hribi lângă mine.
Poate fusese doar un vis… sau poate nu.
Dar, când am ajuns acasă, pe masa din bucătărie stătea păpușa. Aceeași. Cu ochii goi și zâmbetul strâmb.
Atunci am știut: nimic nu va mai fi ca înainte.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.