Am închis ochii și am simțit cum liniștea nopții se amesteca cu o neliniște apăsătoare. În curte, greierii cântau monoton, dar în mine crescuse o hotărâre. Crescusem într-o familie românească unde copiii nu cereau voie să mănânce, unde mesele se făceau cu toții la masă, cu miros de ciorbă fierbinte și murături pe masă. Știam că disciplina are un rost, dar ceea ce văzusem în ochii Sofiei nu era disciplină. Era frică.
A doua zi am decis să încep altfel. Am trezit-o cu miros de pâine prăjită și unt. M-a privit ca și cum gestul era un cadou neașteptat. „Am voie să mănânc acum?” m-a întrebat din nou. Am simțit un nod în gât.
„Ai voie să fii copil, Sofia. Aici, la mine, nu există interdicții pentru a fi fericită.”
Încet, încet, a început să prindă curaj. A mușcat timid din felia de pâine, iar când a văzut că nu se întâmplă nimic rău, zâmbetul i-a luminat fața. Era pentru prima oară, după mult timp, când vedeam copilăria adevărată în ea.
Am scos-o în grădină, unde bunica obișnuia să planteze roșii și busuioc. „Vrei să uzi florile?” am întrebat-o, dându-i o stropitoare mică. A privit-o ca pe un obiect interzis, dar apoi a prins curaj și a turnat apă peste florile colorate. În câteva minute, râdea, cu stropi pe obraji și cu haine ude.
Am simțit lacrimi în ochi. Era un râs care nu ar fi trebuit să lipsească niciunui copil.
În serile următoare, am adus în casă obiceiurile copilăriei mele. I-am spus povești cu Făt-Frumos și Ileana Cosânzeana, am copt plăcinte cu mere și scorțișoară, iar când am scos prima plăcintă din cuptor, ochii ei s-au mărit de uimire. „Pot să gust?” a întrebat din nou.
Am rupt o bucată și i-am dat-o. Când a mușcat, a închis ochii, ca și cum gustul era o descoperire. „E cea mai bună din lume”, a spus cu gurița plină.
Cu fiecare zi care trecea, Sofia redevenea copil. În locul șoaptelor temătoare apăreau chicote, iar în locul ochilor reci și atenți apăreau priviri jucăușe.
Dar în mine creștea furia. Îmi aminteam cum mama noastră, o femeie simplă de la țară, spunea mereu: „Un copil nu e o armată. E floare. Și dacă nu-l lași să respire, se ofilește.”
Emily și Brian își priveau copilul ca pe un soldat perfect. Și eu nu aveam să las asta nepedepsit.
În a patra zi, am sunat un avocat. Am descris totul: frica Sofiei, vorbele ei, felul în care cerea voie să mănânce, să meargă la baie, să se joace. Avocatul a tăcut o vreme, apoi a spus: „Doamnă, copilul acesta trebuie protejat. Ce ați descris nu este educație, este abuz.”
Am simțit că mi se face pielea de găină. Era confirmarea de care aveam nevoie.
În ziua a șaptea, când Emily și Brian au venit după Sofia, i-am întâmpinat la ușă. Emily a zâmbit forțat: „Ei, cum s-a comportat mica noastră domnișoară?”
Am privit-o rece. „S-a comportat ca un copil, Emily. Ceea ce nu ești tu în stare să îi permiți.”
Brian a ridicat sprâncenele, gata să spună ceva, dar din spatele meu a apărut Sofia. Purta o coroniță de flori pe cap, pe care o făcusem împreună. Pentru prima dată în mult timp, zâmbea.
„Nu mă mai duc cu voi,” a spus clar, apăsat.
Emily a rămas împietrită. „Cum adică?”
„Nu mă mai duc,” a repetat Sofia, strângându-mi mâna.
Atunci, avocatul care mă aștepta în mașină a intrat pe poartă. Am văzut cum culoarea se scurge de pe fața lui Brian. „Domnule și doamnă, sunt aici în calitate de reprezentant legal al doamnei Miller. Începând de azi, copilul rămâne sub protecția statului până la finalizarea anchetei.”
Un vânt puternic s-a stârnit în curte, iar frunzele au început să danseze. Parcă și natura își arăta sprijinul.
Emily a încercat să protesteze, dar vocea îi tremura. Brian s-a retras, furios, în mașină.
Am ridicat-o pe Sofia în brațe. „De acum ești în siguranță,” i-am șoptit.
Și pentru prima dată, am simțit că nu doar eu, ci întreaga lume românească pe care o moștenisem – cu povești, cu obiceiuri, cu dragoste de copil – se ridica alături de mine.
Procesul începea cu adevărat acum. Și de data asta, dreptatea nu avea să piardă.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.