Pe ecran, imaginile alb-negru surprindeau holul blocului. Ora era târzie, iar majoritatea locatarilor dormeau. În colțul cadrului, ușa apartamentului familiei fetei se deschidea încet. Din întuneric, o siluetă îmbrăcată complet în negru se strecura înăuntru, mișcându-se cu agilitate, asemenea unui animal de pradă. Pe față — o mască neagră, care îi acoperea tot chipul.
Melnikova a încremenit.
— Nu e o invenție… e real.
Covalov a înghițit în sec. Înregistrarea arăta clar cum bărbatul intrase fără zgomot, în timp ce mama fetei se afla în baie. Apoi, ca un șarpe, s-a târât în camera copilului și a dispărut sub pat.
Mama fetei și-a dus mâinile la gură, incapabilă să rostească un cuvânt. Fetița, lipită de piciorul Melnikovei, privea ecranul cu ochii mari, fără să clipească.
— Trebuie să-l găsim acum, — a spus Covalov hotărât. — Nu are cum să fi dispărut din bloc fără să-l fi văzut cineva.
Au coborât repede scările, verificând fiecare colț, fiecare ușă de subsol și ieșire de incendiu. Vecinii, treziți de zgomot, au început să iasă pe holuri. Un bătrân cu pălărie, recunoscut pentru poveștile lui spuse la cârciumă, a murmurat:
— Așa ceva n-am mai văzut de când eram copil… pe atunci, se spunea că „noaptea, hoțul nu fură doar lucruri, ci și liniștea casei”.
Cuvintele lui au făcut ca tensiunea să crească.
Într-un colț întunecat al subsolului, un sunet metalic a atras atenția polițiștilor. Covalov a ridicat lanterna și fasciculul a căzut direct pe figura mascată a bărbatului. Ochii lui, reci și lipsiți de expresie, au sclipit în lumina puternică.
— Stai! Poliția! — a strigat Melnikova, scoțând arma.
Bărbatul a făcut un pas înapoi, dar nu a apucat să fugă. Covalov s-a năpustit asupra lui și l-a imobilizat. Pe jos, lângă el, au găsit un cuțit de vânătoare, o frânghie și o cârpă.
Mama fetei a izbucnit în plâns, strângându-și copilul la piept.
— Mulțumesc… dacă nu era ea să vă găsească…
Melnikova s-a aplecat spre copil și i-a zâmbit:
— Ai fost curajoasă, știi asta? Nu toată lumea ar fi avut curajul să iasă singură în noapte.
În următoarele ore, cartierul a fost plin de agitație. Vecinii vorbeau între ei, unii în șoaptă, alții cu glas tare. Într-un sat românesc, o astfel de poveste ar fi fost spusă ani la rând, la șezători, ca o lecție pentru copii: să aibă încredere în instinctele lor și să nu ignore semnele pericolului.
În timp ce mașina poliției pleca, ducând suspectul încătușat, fetița stătea la fereastră, ținând în mână o iconiță mică, primită de la bunica ei. Mama îi șoptea o rugăciune veche, aceeași care, spunea bunica, îi păzise familia de necazuri „de pe vremea războiului”.
Lumina felinarului se reflecta pe lacrimile mamei, iar în aer plutea un amestec de teamă și recunoștință. În acea noapte, tot cartierul a învățat că uneori, cele mai importante avertismente vin din gura celor mici — și că uneori, trebuie să asculți cu adevărat.
A doua zi dimineață, la colțul străzii, oamenii încă discutau despre întâmplare, unii spunând că a fost „minunea copilului”, alții că doar norocul și vigilența polițiștilor au salvat-o. Dar pentru mama și fetița aceea, era clar: fusese o luptă câștigată împotriva răului, iar curajul micuței devenise scutul casei lor.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.