Cuvintele avocatului păreau ireal de grele, ca și cum ar fi venit dintr-un vis ciudat pe care nu-l putea înțelege pe deplin. Rosa, cu telefonul tremurând în mână, a clipit de câteva ori și a întrebat cu vocea gâtuită:
— „Domnule… sunteți sigur că vorbiți cu persoana potrivită?”
— „Doamnă, nu este nicio greșeală. Sunteți menționată clar în testament. Vă rog să veniți la birou pentru a discuta detaliile.”
A închis telefonul și a rămas nemișcată în mașina veche, ascultând ticăitul motorului care abia mai prindea viață. În jur, frigul dimineții de toamnă mușca din obrajii trecătorilor, iar frunzele galbene se roteau în vânt.
Când a ajuns la biroul avocatului, inima îi bătea de parcă urma să primească o sentință. Înăuntru, i s-a înmânat o mapă groasă. Pe prima pagină, scria numele ei complet, urmat de adresa unui conac impunător aflat la marginea orașului.
— „Dar cine… cine mi-ar putea lăsa așa ceva?” a întrebat ea, aproape șoptind.
Avocatul a zâmbit misterios.
— „Este o poveste mai lungă. Conacul a aparținut unei doamne pe care ați ajutat-o acum mulți ani, fără să știți cine este cu adevărat.”
În mintea Rosei au început să curgă amintiri. Era o dimineață geroasă de iarnă, cu mulți ani în urmă. Întârziase la muncă pentru că văzuse o bătrânică încercând să care o plasă grea cu lemne de foc. Rosa, în ciuda grabei, o ajutase, a condus-o până acasă și chiar i-a făcut focul în sobă. Nu se gândise niciodată că acest gest simplu va conta.
Conacul nu era doar frumos, ci și plin de obiecte vechi, sculpturi din lemn, icoane vechi pictate pe sticlă și un miros discret de busuioc uscat agățat la grindă — exact cum se obișnuia la sat. În curte, un nuc bătrân stătea falnic, iar sub el o bancă din lemn, unde bătrâna probabil își bea cafeaua dimineața.
Când a pășit înăuntru, Rosa a simțit cum îi dau lacrimile. Nu era vorba doar de luxul din jur, ci de liniștea pe care o emana acel loc. Liniștea unei case adevărate, cum nu mai avusese de la moartea lui Radu.
A doua zi, a mers în piață și a cumpărat legume, fructe și câteva plăntuțe de pus în grădină. Știa că nu are nevoie doar de un acoperiș, ci de viață în jurul ei. A invitat vecinii la o masă mare, cu sarmale, plăcinte cu mere și cozonac, așa cum făcea mama ei odinioară. Lumea a venit, curioasă de noua „doamnă de la conac”, dar a plecat impresionată de căldura cu care fusese primită.
Vestea s-a răspândit repede. Cei trei fii ai Rosei au aflat și au venit într-o bună zi la poartă, încercând să o convingă să le dea și lor o parte. Ea i-a privit calm, dar ferm.
— „Când am avut nevoie de voi, m-ați aruncat în stradă. Azi, tot ce am este rodul bunătății mele și al unui miracol. Nu am să-l împart cu cei care mi-au întors spatele. Plecați.”
Poarta s-a închis cu un scârțâit lung, iar în sufletul Rosei s-a închis, pentru prima dată, și rana trădării.
De atunci, viața ei a devenit un amestec de liniște și bucurii simple. Diminețile le începea cu o cafea aburindă pe banca de sub nuc, ascultând ciripitul păsărilor. În serile de vară, punea muzică populară, iar prietenii din sat veneau să joace o horă în curte.
Nu era doar o casă. Era dovada că uneori, un gest mic, făcut din inimă, poate schimba un destin. Iar Rosa, femeia care odinioară dormea pe bancheta unei mașini, era acum stăpâna unei case pline de viață, râsete și amintiri noi.
Și poate, undeva sus, Radu zâmbea.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.